In timp ce se punea foc in colturile bibliotecii [din Alexandria, Egipt la anul 640 d.Hr.], un bibliotecar batran s-a ascuns pe o alee ingusta, uitandu-se cum flacarile se inaltau la cer. Dupa cateva zile, cand cladirea candva mareata ajunsese o ruina fumeganda, bibliotecarul se asternu pe treaba, scormonind printre ramasite cu un bat.
Nu ramasese nici un papirus.
Cu inima franta, dadea sa plece, cand lovi cu piciorul un vas aproape carbonizat, din care iesea capatul unui sul subtire si ingalbenit, singurul document ramas din Biblioteca din Alexandria. Bibliotecarul l-a inhatat pe data si a scuturat cenusa de pe eticheta scorojita din pricina caldurii. Tilul suna asa: “Secretul pietrei fermecate”. A privit in jur si si-a croit drum dintre ruine, ca sa-si cerceteze descoperirea.
Secretul pietrei fermecate iesea la iveala pe masura ce citea. Piatra fermecata era, de fapt, o pietricica, dar avea puteri magice.
Orice material care intra in contact cu ea se prefacea pe loc in aur!
Papirusul preciza ca piatra fermecata arata ca alte mii de pietricele care acopereau o anume faleza inalta si izolata, deasupra unei plaje inguste de care Marea Mediterana isi izbea valurile cu zgomot. Dar secretul era urmatorul: adevarata piatra fermecata era calda la atingere, in timp ce restul pietricelelor erau reci.
Bibliotecarul grabi pasul spre acea faleza si incepu cautarea. Stia ca trebuie sa aiba o metoda de eliminare a pietricelelor obisnuite, asa ca a conceput un plan: de fiecare data, cand va culege o pietricica rece, o va arunca in mare si, astfel, cautarea va fi mai usoara pana cand va ajunge la piatra calda, cea fermecata.
Prima zi a petrecut-o, de la rasaritul la apusul soarelui, culegand pietricelele reci si aruncandu-le in marea involburata.
A lucrat metodic, asigurandu-se ca nu-i scapa nicio piatra. Zilele s-au facut saptamani, timp in care a impartit faleza in parcele si, in cele din urma, si-a limitat cautarea pana la o parcela mica de pamant pietros. “Acum nu se mai poate sa mai dureze mult – si-a zis pe cand urca faleza. Mai am de lucru doua zile, poate trei. In curand, piatra fermecata va fi a mea!” A zambit gandului si a mai cules o pietricica, aruncand-o cu un gest automat in mare, apoi s-a prabusit ca secerat. Aceasta din urma pietricica era calda!
Morala povestirii: Ca si batranul bibliotecar, suntem toti rodul propriilor noastre obiceiuri. Obiceiul bibliotecarului de a arunca pietricelele fara valoare ajunsese atat de bine inradacinat, incat atunci cand a gasit in cele din urma nepretuita piatra fermecata pe care o cauta, a aruncat-o pe negandite in mare.
Asa stau lucrurile si cu ocaziile. Daca nu suntem atenti, ignoram cu usurinta o ocazie, mai ales daca e ceva familiar si aflat chiar sub nasul nostru!
Sursa: Steve W. PRICE – Aurul gospodariei: Cum sa convertiti cheltuielile gospodariei in venituri pentru gospodarie si totodata sa deveniti stapani pe viata dumneavoastra.- Bucuresti: Ed. Curtea Veche, 2006.