Pe lângă curtea unui om trăia un motan atât de bătrân, încât nici şoareci nu mai era în stare să prindă. Într-o bună zi stăpânul îl luă şi-l duse în pădure, gândind aşa: “Ce-mi foloseşte să-l hrănesc degeaba – mai bine să trăiască în pădure.!”
Îl abandonă şi se întoarse singur acasă.
Între timp o vulpe trecu pe lângă motan şi-l întrebă:
– Cine eşti tu?
El răspunse:
– Sunt Jupân Cotoilă.
Vulpea îi zise:
– Fii bărbatul meu, iar eu voi fi nevasta ta.
El fu de acord. Vulpea îl luă la casa ei şi se înţeleseră astfel: când va prinde câte o găină să n-o mănânce singură, ci s-o împartă cu el.
Într-o zi un iepuraş o zări pe vulpe şi o întrebă:
– Vulpe, surioară, vreau să vin dis-de-dimineaţă la tine.
Ea îi răspunse:
– La mine se afla acum Jupân Cotoilă care te va sfâşia când te va zări.
Iepuraşul povesti lupului, ursului, mistreţului ce auzise despre Jupân Cotoilă.
Stătură ei la sfat, se gândiră cum să-l cunoască pe Jupân Cotoilă şi se hotărâră:
– Să-l invităm la masă!
Şi începură să chibzuiască ce să aducă fiecare. Lupul zise:
– Eu vin cu carne, ca să avem ce pune în în ciorbă.
Mistreţul spuse:
– Eu am să aduc sfeclă şi cartofi.
Lupul adăugă:
– Eu am să fac rost de miere.
Iepurele încheie:
– Iar eu am să aduc varză.
După ce găsiră de toate, începură să pregătească prânzul. În timp ce fierbea mâncarea, se sfătuiră care dintre ei să-l invite la masa pe Jupân Cotoilă.
Ursul le spuse:
– Eu nu mă simt în stare să ajung până acolo şi apoi să fug repede înapoi.
Mistreţul completă:
– Şi eu sunt greoi.
Lupul le zise la rândul lui:
– Eu sunt bătrân şi am vederea slabă.
Până la urma căzură de acord să meargă iepuraşul şi să-l invite pe motan.
Alerga iepuraşul spre vizuina vulpii şi, când aceasta ieşi afară, îl zări stând pe labele dinapoi şi-l întrebă:
– De ce ai venit?
El îi răspunse:
– M-au trimis lupul, ursul şi mistreţul să te rog să vii împreună cu jupânul tău Cotoilă la masă.
Ea îi replică:
– O să venim, însă aveţi grijă să vă ascundeţi, c-o să vă rupă în bucăţi!
Iepuraşul fugi înapoi şi le spuseră celor trei:
– Ascundeţi-vă, m-a avertizat vulpea, că, atunci când va veni Cotoilă, ne va sfâşia!
Animalele se grăbiră să se ascundă. Ursul se caţără într-un copac, lupul se bagă sub o tufă, mistreţul se cuibări sub nişte uscături, iar iepuraşul se vârî într-un tufiş.
Vulpea îl conduse pe jupânul ei Cotoilă. Îl aduse până la masa care era pregătită, iar când motanul văzu că acolo se afla multă carne, glăsui:
– Mi-au! Mi-au! Mi-au!
Animalele îşi ziseră în sine lor: “Te pomeneşti că e prea puţin pentru el! Ne va mânca şi pe noi!”
Jupân Cotoilă se căţără pe masă şi începu să mănânce de-i trăsneau fălcile. După ce se sătură, se culcă pe masă.
Mistreţul, care se afla nu departe, simţi deodată că-l pişcă un ţânţar de coadă şi începu să se răsucească. Motanul îşi închipui că e un şoarece şi se repezi la coadă mistreţului. Acesta, surprins, o luă la goană.
Jupân Cotoilă, speriat de mistreţ, sări în copac şi nimeri unde se ascunsese ursul. Ursul, când văzu că motanul se repede înspre el, încerca să se caţăre mai sus, dar copacul nu rezista prea mult şi, deodată, căzu hop! drept peste lup, aproape strivindu-l. Înspăimântaţi, îşi luară tălpăşiţa care încotro. Iepuraşul îi urmă, alergând fără să ştie unde…
Când se reîntâlniră sălbăticiunile îşi spuseră:
– Aşa de mic şi era cât pe-aici să ne mănânce pe toţi!
Sursa: Povești nemuritoare: Din literatura română și universală. Vol. 1- 25. – Bucuresti: Editura Ion Creanga, 1976-1983.