Dacă poţi face ceva din viaţa ta obişnuită ceva frumos şi plin de artă, tot ceea ce ţi-ai dorit va începe să se întâmple de la sine.
Există o poveste frumoasă.
În satul Maharashtra din India se afla un templu. Este un templu dedicat lui Krishna, de care este legată o poveste ciudată. În acel templu, statuia lui Krishna – în Maharashtra el este numit “Bitthal – este amplasată pe o cărămidă. Ciudat, pentru că nicăieri, în nici un alt temple, nici un zeu nu sta pe cărămidă.
Povestea spune că un om frumos, care se bucura de viaţă în toată plinătatea ei, era atât de mulţumit şi de împlinit încât Krishna s-a hotărât să-i apară. În mod obişnuit există oameni care cânta şi dansează întreaga viaţă “Hâre Krishna, Hâre Rama”, şi nici Krishna, nici Rama nu le apar, nu apare nimeni. Acestui om nu-i pasă nici de Krishna, nici Rama, de nimeni. Pur şi simplu îşi trăia viaţa, dar şi-o trăia aşa cum trebuie trăită, cu dragoste, cu inima, cu frumuseţe, cu muzică şi poezie. Viaţa lui era binecuvântare în sine, iar Krishna a decis: “Acest om are nevoie să îl vizitez.”
Vedeţi cum se desfăşoară povestea – omul nu se gândeşte deloc la Krishna, dar Krishna, din proprie iniţiativă, considera că acest om merită o vizită. Apare în toiul nopţii, ca să nu creeze agitaţie în oraş. Găseşte uşa deschisă şi intră.
Mama bărbatului era foarte bolnavă şi aceasta îi făcea masaj la picioare. Krishna apare în spatele lui şi spune: “Eu sunt Krishna şi am venit să-ţi acord o întrevedere, o darshhana”.
Bărbatul răspunde: “Nu este timpul potrivit; îi fac masaj mamei mele la picioare”. Cât vorbea, lângă el era o cărămidă. A mutat cărămidă pe podea în spatele lui – nici măcar nu s-a uitat să vadă cine este acest Krishna – şi i-a spus să se aşeze pe ea, va vorbi cu el când îşi termină treaba. Dar era atât de absorbit să maseze picioarele mamei lui – aceasta era aproape pe moarte -, încât a trecut întreaga noapte, Krishna stând aşezat. A spus: “Ce ciudat. Oamenii cântă Hâre Krishna, Hâre Rama” toată viaţa şi eu nu mă duc la ei. Am venit aici şi nesăbuitul ăsta nici măcar nu se uită la mine!” Pentru că se făcea lumină şi soarele răsărea, Krishna s-a îngrijorat, pentru că puteau să treacă oameni pe acolo. Drumul era chiar lângă casa şi uşa era deschisă şi dacă l-ar fi văzut oamenii avea să fie scandal; ar fi venit cu mulţimile. Aşa că a dispărut, lăsând în urma lui o statuie pe cărămidă.
Când mama lui a adormit în sfârşit, omul s-a întors şi a întrebat: “Cine este omul care m-a deranjat noaptea?” Şi a găsit doar o statuie a lui Krishna. S-a adunat tot satul – era un miracol, ce se întâmplase? El le-a spus toată povestea. Ei i-au răspuns: “Eşti ciudat, Krishna a venit în persoană la tine, tu eşti aşa de neghiob! Cel puţin ai fi putut să-i spui să ia loc, să-i oferi ceva de mâncare, ceva de băut. Era musafir”.
Bărbatul a răspuns: “În momentul acela nu era nimic prin preajmă decât acea cărămidă. Iar eu când fac ceva, mă implic total. Nu vreau să fiu întrerupt. Dacă vrea atât de mult să fie văzut, poate veni din nou; cine ne grăbeşte?”
Aceasta statuie se afla încă în templul Bitthal, înălţată pe o cărămidă. Dar omul acela a fost într-adevăr un om mare – nu i-a păsat de răsplata sau altceva, fiind complet absorbit de fiecare acţiune, astfel încât acea acţiune era răsplata lui. Chiar dacă vine Dumnezeu, răsplata care derivă din totalitatea implicării în acţiune este mai mare decât Dumnezeu.
Sursă: Destin, libertate şi suflet. Care este semnificaţia vieţii? /OSHO.- Bucureşti: Literă, 2014, pp. 190-191.