… a întrebat un discipol.
Ibn al-Husayn i-a răspuns:
Era o dată un şeic în Damasc, care se numea Abu Musa al-Qumasi. Toţi îl slăveau pentru înţelepciunea lui, dar nimeni nu ştia dacă era şi un om bun. Într-o seară, un defect de construcţie a provocat dărâmarea casei unde şeicul locuia cu soţia lui. Vecinii, disperaţi, au început să sape prin dărâmături. La un moment dat, au ajuns să ajungă la femeie.
Ea spuse: „Lăsaţi-mă pe mine. Salvaţi-l mai întâi pe soţul meu, care se află cam pe acolo”. Vecinii au luat molozul din locul indicat şi l-au găsit pe şeic. Acesta le spuse: „Lăsaţi-mă. Salvaţi-o mai întâi pe soţia mea, care stătea cam pe acolo”.
Ei bine, când cineva se poartă cum s-au purtat această familie, purifică lumea întreagă prin credinţa lui în viaţă şi în dragoste.
Sursă: Paul COELHO – Prima şi cea dintâi virtute: credinţa. – În: Evenimentul zilei, 13 oct. 2007.