Pacientul bolnav cronic ar trebui să-i pună întrebări doctorului nu cu intenţia de a stăpâni cunoştinţe de fiziologie sau de biochimie ale bolii, ci pentru a înţelege problemele cronice care cer răspunsuri individualizate.
Doctorul ar trebui să fie în stare să răspundă cinstit la următoarele şase întrebări care să-i furnizeze răspunsuri concrete pentru a “convieţui” cu boală:
- Simptomele respective se datoresc unei boli anume, pentru care există tratamente definitive?
- Dacă boala e incurabilă, pot fi ameliorate simptomele?
- Dacă boala pune viaţa în primejdie, cât mai are de trăit pacientul?
- Dacă boala nu ameninţă viaţa, este posibil ca ea să stagneze sau să progreseze? În cât timp?
- Ne putem aştepta la complicaţii? Cum pot fie le atenuate, şi mai bine, prevenite? Cu ce compromisuri?
- O schimbare în stilul de viaţă ar putea aduce o ameliorare substanţială?
S-ar putea ca medicul să nu fie capabil să furnizeze răspunsurile exacte, dar o aproximare este suficientă. Se ştie că, deşi cunoştinţele doctorului pot fi extraordinar de precise în predicţia rezultatelor unui grup de o mie de pacienţi aflaţi în situaţia respectivă, atunci când numărul acestora devine mic, acurateţea predicţiei scade exponenţial şi dispare aproape când măsură ajunge la o unitate, deci când doctorul este chemat să prevadă rezultatele unui singur individ.
Sursă: Artă pierdută a vindecării/LOWN, Bernard. – Bucureşti: Editura Ştiinţelor Medicale, 2007, pp. 370-371