L-am întâlnit în mai multe rânduri. Odată l-am găsit lucrând la tălmăcirea în românește a „Divinei Comedii” a lui Dante. Spunea că-l pasionează mai mult decât tot ce scrisese până atunci. Era liniștit, trăise retras, avea relații puține, numai cu câțiva prieteni, mai ales ardeleni și neliterați.
În fiecare vară se ducea pe-acasă până când și-a pierdut copilul într-un stupid accident de automobil.
Pierderea aceasta, în niște împrejurări atât de năprasnice, i-a zdrobit orice încredere în viață. Poetul celei mai exuberante dragoste de viață, în sufletul căruia gâlgâise numai voioșie și avânt, devenea un mistic cu speranțele îndreptate spre altă lume, mai bună și mai dreaptă decât aceia în care fusese sortit să trăiască și să sufere înăbușit atât de mult…
În vremea aceia am scos și eu primul meu volum de schițe și nuvele, “Golanii”. I l-am oferit, firește. L-a citit și nu i-a plăcut. Mi-a spus deschis, fără înconjur, că el nu se împacă deloc cu literatura aspră, brutală, în care viața colcăie și te chiuneşte ca o realitate crudă: Nu e destul de crâncenă viața? Să o mai întâlnim la fel și în cărți? (…)
În timpul războiului a stat în București, subt ocupația germană. El nu mai avea nici ce pierde, nici ce câștiga. Academia Română îl chemase de curând în sânul ei. L-a măgulit puțin atenția aceasta, dar nu l-a putut smulge din izolarea în care se complăcea din ce în ce mai mult.
Apoi, în primăvara anului 1918, s-a stins subit, la masa de lucru, cu hârtia albă dinainte, cu creionul în mână. A avut o înmormântare foarte simplă. Un mănunchi de oameni, prieteni adunați în grabă, l-au însoțit până la groapă, ca și pe Eminescu odinioară. Pe drum, spre cimitir, a început brusc o ploaie mănoasă, vrând parcă să simbolizeze că la fel de rodnică este și rămâne și opera celui ce se duce, drept și în sfârșit împăcat, în fașa marelui judecător al tuturor…
Articol semnat de Liviu Rebreanu, în” Adevărul literar și artistic” din 14 februarie 1937.