Erau doi barbati, amandoi grav bolnavi, care se aflau in aceeasi incapere a unui spital. Desi era o camera mica, avea o fereastra ce dadea afara, spre lume.
Unuia dintre barbati i s-a permis sa se ridice din pat cate o ora la fiecare amiaza; patul sau era in apropierea ferestrei.
Dar celalalt trebuia sa-si petreaca tot timpul intins.
In fiecare dupa-amiaza, cand omul de langa fereastra era ridicat, isi petrecea vremea descriindu-i celuilalt ce vedea afara. Fereastra dadea spre parc, unde se afla un lac.
Pe apa se vedeau rate si lebede, iar copiii veneau sa se joace. Tineri indragostiti mergeau mana in mana sub copaci. Erau flori si pajisti, iar in spate, dupa liziera, era o vedere minunata a conturului orasului. Omul care zacea lungit ii asculta pe celalalt descriindu-i toate acestea si se bucura de fiecare minut. Descrierile prietenului sau l-au facut sa simta ca traieste.
Apoi l-a lovit gandul: de ce omul de la nga fereastra sa se bucure de toata placerea de a vedea ce este afara si el
nu? Se simti rusinat, dar gandul nu-i dadea pace. Intr-o noapte, celalalt om s-a trezit brusc tusind si sufocandu-se. Bajbaia cu mainile dupa butonul de urgenta si nu-l gasea.
Colegul sau a privit tacut pana cand nu i-a mai auzit sunetul respiratiei.
Dimineata, sora il gasi mort si indeparta in liniste trupul din incapere. Imediat ce gasi momentul potrivit, cel ramas ceru sa fie mutat in patul de langa fereastra. Dorinta i-a fost indeplinita.
In minutul in care infirmiera parasi camera, se ridica pe un umar cu mare greutate si durere si se uita pe fereastra: dadea spre un zid alb…
Sursa: Taifasuri, nr. 180 din 7 august 2008, p. 2.