Demult, in valea Lungmen [Cheile Dragonului, in Honan] crestea un arbore de paulownia, adevarat rege al padurii. Coroana lui se inalta pana la stele, iar radacinile ii erau adanc infipte in pamant, incolacite in jurul dragonului de argint, locuitor al taramurilor subterane. Se zice ca un vrajitor de seama a facut din lemnul acestui copac o harfa, a carei indaratnicie nu putea fi supusa decat cel mai mare dintre muzicieni.
Multa vreme harfa s-a aflat la curtea imparatului Chinei, dar toti cei care au incercat s-o faca sa cante au esuat. Oricat s-ar fi straduit, de pe corzile ei nu iesea decat note ascutite de dispret, care nu aduceau nici pe departe cu melodia pe care ei incercau s-o cante. Harfa era in asteptarea adevaratului ei stapan.
In cele din urma, a venit si Peiwoh, printul cantaretilor la harfa. Cu o mana blanda a mangaiat instrumentul, asa cum ai mangaia un cal naravas si i-a atins usor corzile. A inceput atunci sa cante despre natura si anotimpuri,
despre munti si ape curgatoare si a trezit la viata amintirile arborelui de paulownia!
Vantul caldut de primavara s-a jucat din nou printre crengile lui; apele involburate, dansand la vale, s-au inveselit la vederea florilor imbobocite; s-au auzit din nou vocile miilor de insecte bucurandu-se de venirea verii, ropotul placut al ploii, cantecul cucului. Din departare a parut sa auda si glasul amenintator al unui tigru – ecoul vaii i-a raspuns; acum a venit toamna – in noaptea tacuta, luna, ascutita ca un tais de sabie, stralucea deasupra ierbii acoperite de bruma. In fine, a venit si iarna – uneori, stoluri de lebede albe se invarteau printre fulgi, alteori grindina se abatea cu bucurie patimasa asupra cremgilor.
Apoi, Peiwoh a schimbat nota si a cantat despre iubire.
Varfurile copacilor s-au leganat in vant, ca un tanar indragostit cazut pe ganduri. In inaltimi, un nor alb si stralucitor a traversat cerul – marturie a trecerii lui, pe pamant s-au intins umbre lungi, negre ca disperarea. Peiwoh a schimbat din nou tema, cantand de data asta despre razboi, despre zanganitul sabiilor si tropotul cailor. De pe corzile harfei s-a inaltat ecoul furtunilor din Lungmen, al fulgerului-dragon, al avalanselor rostogolindu-se ca tunetul printre munti.
Extaziat, monarhul l-a intrebat pe Peiwoh care este secretul sau. „Sire, a raspuns el, ceilalti au esuat pentru ca au vrut sa cante despre ei insisi. Eu am lasat harfa sa-si aleaga singura melodia si n-am stiut pana unde e harfa si de unde incepe Peiwoh.”
Aceasta poveste ilustreaza perfect misterul aprecierii artei. Orice capodopera este o simfonie, ale carei corzi sunt simtirile noastre. Peiwoh reprezinta adevarata arta, iar noi suntem harfa din Lungmen.
Corzile secrete ale fiintei noastre sunt trezite de atingerea magica a frumosului si vibreaza ca raspuns la chemarea lui. Suflet cu suflet comunica; auzim ceea ce nu este rostit, vedem ceea ce nu ni se arata in fata ochilor. Maestrul cheama la viata note despre care noi insine nu stiam ca exista.
Amintiri de mult uitate reinvie, cu noi intelesuri. Sperante inabusite de temeri, dorinte la care nu indraznim nici sa ne gandim, toate ies glorioase la lumina. Mintea noastra este panza pe care artistul pune culoare; nuantele pe care le foloseste sunt, nici mai mult nici mai putin, decat propriile noastre simtiri, clarobscurul picturii se naste din lumina bucuriei si umbra tristetilor noastre.
Asa cum noi existam gratie operei de arta, opera de arta exista si ea gratie noua…
Sursa: Cartea ceaiului / Okaura KAKUZO.- Bucuresti: Nemira, 2008, pp. 83-86.