Ultimul prag pe care-l trecem în viata este cel al mortii fizice. Acest pas normal îl pregatim înca din momentul în care intram în lume prin nastere si botez. Momentul în sine, pe unii îi sperie, pe altii îi lasa indiferenti; unii îl amâna sa-l treaca cât pot de mult, altii îl grabesc sa-l treaca în graba, de buna voie. Se pare ca cei mai multi oameni pleaca de pe pamânt primavara, când totul în jur renaste si se transforma. Altii pleaca toamna; în acest caz acesti oameni sunt obositi de anii acumulati în spinare si nu-si mai doresc frigul din iarna care urmeaza. Pentru ei, lumea în care au trait nu le mai este primitoare, dimpotriva, ea li se pare rece, straina si ostila. Între noi oamenii, unii au presentimentul plecarii lor definitive.
Ei cam stiu când vor pleca si-si aranjeaza tacut si discret, din timp toate treburile pamântesti pentru ca cei din jurul lor sa nu sufere de pe urma disparitiei lor. Când simt „semnele” sfârsitului lor, ei nu se mai angajeaza social cu nimic, ci se ocupa doar numai de cele legate de sufletul lor.
Numai ei stiu de ce. Moartea fizica vine în lumea pamânteasca la cele mai diferite vârste, în cele mai diverse locuri si timpuri din motive cunoscute sau necunoscute, cu logica sau fara logica pentru omul de rând sau cel aristocrat.
Plecarile din lumea umbrelor se fac constient sau inconstient, voit sau nevoit. Si în aceasta problema sensibila a existentei umane nu se respecta întotdeauna legile cumpatarii de sine, unii distrugâ ndu-si prin comportamente extreme propriul organism, material si spiritual.
Si nu stim înca de ce, cu cât ne apropiem mai mult de pragul mortii, ne îngrijim mai bine, lucru ce îl puteam face mai din timp, din tinerete cu mai mici eforturi. În sinea noastra clipa plecarii definitive din lume ne chinuie permanent pe toti, fie ca recunoastem, fie ca nu. Când totusi vine, în acele ultime clipe, ar trebui sa fim multumiti sufleteste ca ea, Moartea, a venit nici prea devreme, pentru a ne lasa sa gustam bucuriile si necazurile vietii, dar nici prea târziu, pentru a ne chinui sau pentru a fi o povara pentru cei dragi din jur. A te gândi din când în când despre clipa plecarii definitive este un fapt normal în viata noastra de zi cu
zi.