Viata de zi cu zi, nu ar avea pentru multi dintre noi sens, farmec si pasiune fara ei, dusmanii. Ei sunt persoane care în societate au o atitudine ostila, ascunsa sau publica, fata de cineva sau ceva.
În razboi îi numim inamici, iar în afaceri sau sport, concurenti.
Principala lor calitate este ura.
Nu cea normala, trecatoare, ci cea permanenta, nemasurata si necontrolata, împinsa pâna la extremele patologicului social. Dar, paradoxal, dusmanii sau adversarii din jur sunt si persoane absolut necesare. Culmea este ca daca nu i-am avea pentru a se interesa de noi sau a ne monitoriza viata, n-am reprezenta nimic în ochii semenilor nostri. Existenta lor, în umbra sau al vedere, ne motiveaza viata, comportamentul, actiunile si telurile. Ei, dusmanii sau adversarii, ne învata, uneori fara sa-si dea seama, sa fim atenti si prudenti în tot ceea ce întreprindem. Ei ne fac sa tindem spre perfectiune, spre lucruri si activitati deosebite, pe care în lipsa lor nu le-am face.
Daca mai esti si destept, de la ei, dusmanii, poti învata multe lucruri folositoare. Uneori, în anumite împrejurari, chiar îti pot devenii prieteni anonimi, când, cinstit, îti arata defectele sau îti spun adevarul despre tine însuti, când tu nu îl vezi. Daca prietenul îmi arata ce pot, vrajmasul ma învata ce trebuie sa fac…
Pentru a-ti stapâni moral dusmanii trebuie sa-i cunosti foarte bine.
Când, în mersul netulburat al vietii, le reprosezi sau îi acuzi de lucruri neadevarate spre a-i discredita în fata opiniei publice înseamna ca gresesti, ca te razbuni neî ntemeiat pe ei.
Între dusmani se folo
sesc arme sau lovituri diferite, cinstite sau sub centura. Cele cinstite, la vedere, barbatesti, legale si temeinic dovedite ar trebui sa fie singurele folosite. Din pacate, viata reala dovedeste clar ca cele din umbra, ascunse si perfide sunt utilizate cel mai des.
Daca ne supara sau ne fac rau, îi iertam sau nu? Daca recunosc ca au gresit fata de noi, daca îsi repara greseala, daca îsi schimba atitudinea fata de noi ar trebui sa îi iertam. Daca nu fac aceste lucruri îi iertam cu greu, dar nu le uitam raul niciodata.
Nu trebuie sa ne bucuram când dusmanul sau adversarul nostru greseste, cade sau se poticneste, când este batut, ranit sau învins. Nu trebuie, de asemenea, sa-l subestimam sau sa-l dispretuim public; nu e bine sa-l lovim necinstit, pe la spate sau sub centura, sa-l vorbim de rau daca e drept si cinstit. Dusmania nu se stinge niciodata prin dusmanie; în lupta dintre dusmani, mai repede sau mai târziu, pe fata sau tacit, cineva cedeaza, recunoscând superioritatea sau dreptatea adversarului.
„Cum pot eu face mai mult rau dusmanului?” – a întrebat cineva pe marele filozof grec Epictet. „Cautând a-i face cât mai mult bine” a raspuns acesta. Când în mod real si permanent s-ar întâmpla acest lucru, poate într-o societate viitoare, nu ar mai exista dusmani si adversari…