În anul mor?ii lui Mihai Eminescu,
1889, George C
o? bu
c a publicat în revista Tribuna poemul „Nunta Zamfirei”. În anii care au urmat, perioada de afirmare a lui Co?buc, crea?ia literar? româneasc? era în mare m?sur? marcat? de un „neputincios epigonism, care trivializa mesajul eminescian”, cum scria Ion Dodu B?lan. Poe?ii timpului jeleau fa
ls ?i versificau for?at, imitându-l neputincio?i pe Eminescu. Atmosfera este prezentat? expresiv ?i memorabil de Camil Petrescu: ” S
e poate spune c? genera?iile 1890-1916 au fost genera?ii eminesciene. Epigonismul acoperea totul ca o ieder?. Se visa, se le?ina, se iubea numai cu versuri din Eminescu”.
În 1892, Editura „Minerva” î?i anun?a cititorii prin gazete, la rubrica „Diverse”, c? avea în preg?tire pentru tipar un volum de poezii intitulat „Balade ?i idile”, apar?inând tân?rului ?i talentatului poet George Co?buc. Cartea a ap?rut un an mai târziu, în 1893, ?i reunea între coperte poeme ap?rute de-a lungul timpului prin publica?iile vremii, al?turi de crea?ii inedite. La momentul debutului în volum, a c?rui receptare critic? a fost entuziast?, George Co?buc avea 27 de ani. „Se tratau î ntr-o bun
? parte a poeziei române?ti, în anii când apar primele crea?ii mature ale lui Co?buc, teme minore, generalit??i patriotarde sau se cultivau meschine preocup?ri intimiste. O excep?ie fericit? o constituie George Co?buc, prin nota s?n?toas?, senin?, personal? a poeziei sale, prin abordarea celor mai acute teme sociale ?i prin cântarea, cu o excep?ional? for?? realist?, a naturii ?i istoriei patriei. (Ion Dodu B?lan, prefa?a volumului „Balade ?i idile”, Ed. Tineretului, 1962)
Legendele, pove?tile de la gura sobei, suferin?ele ??ranilor ?i baladele î?i g?siser? autorul. For?a incontestabil? a lui George Co?buc este de a fi turnat via?a ?i obiceiurile populare în forma unei exprim?ri perfecte. În poezia sa este fr?mântat ?i r?sfrânt sufletul celor mul?i ?i chinui?i. Amintim doar o strof? memorabil?, prin care strig? revolu?ionar: „S? nu dea Dumnezeu cel sfânt,/ S? vrem noi sânge, nu p?mânt!/ Când nu vom mai putea r?bda,/ Când foamea ne va r?scula,/ Hristo?i s? fi?i, nu ve?i sc?pa/ Nici în mormânt!”.
„Nunta Zamfirii” este poemul nun?ii ??r?ne?ti, transfigurat pân? la dimensiuni epice, perfect, scris cu o siguran?? ?i cu o putere artistic? neegalate. Într-o singur? strof?, Co?buc ne arat?, ne descrie, ne explic? dinamica ?i armonia horei române?ti: „Trei pa?i la stânga bini?or/ ?i al?i trei pa?i la dreapta lor;/ Se prind de mâini ?i se desprind/ Se-adun? cerc ?i iar se-ntind,/ ?i bat p?mântul tropotind/ În tact u?or”. O auzim, o vedem ?i pare c? versurile însele joac? hora. Cum s? te miri când ?i se pune: „?i soarele mirat sta-n loc/ C? l-a ajuns ?i-acest noroc,/ S? vad? el atâta joc/ P-acest p?mânt!”. Da, un poet de o asemenea for?? poate vorbi din când în când cu soarele, pentru a-l opri s? vad? minunile lumii.
Personajele sale sunt devastate uneori de sentimente puternice, tr?iesc adev?rate patimi vecine cu tortura. Vinov??ia din poemul „Fata morarului”, o elegie dureroas?, este condamnat? de for?ele naturii: „Sub plopii rari apele sun?,/ ?i plopii rari vâjâie-n vânt,/ Scot hohote parc
? s?-mi spun?,/ În râs, ce nemernic? sunt,/ Iar apele-mi strig?:-Nebun?!”. Iubirea cumplit? a unui b?rbat puternic pentru ea, „Numai una” este de-a dreptul inflamabil?: „Dar cu p?mântul ce s? faci? ?i ce folos de boi ?i vaci?/ Nevasta dac? nu ?i-o placi,/ Le dai în tr?snet toate!(…)” „S?-mi cânte lumea câte vrea,/ Mi-e drag? una ?i-i a mea:/ Decât s? m? dezbar de ea/ Mai bine-aprind tot satul!”. Iubirile tr?ite de fl?c?ii ?i fetele de la sat e puternic?, sincer?, dez?n?uit? precum natura, îns? nu se plânge ?i nu se jele?te. Se strig? ?i se tr?ie?te, pur ?i simplu. Exist? ?i pasiunile glume?e, mustind de farmec idilic, ca în urm?torul gazel: „Oamenii m?-nvinuiesc/ C? sunt tân?r ?i iubesc/(…) Mi-e necaz pe toat? lumea/ ?i mi-e ciu
d? c? tr?iesc:/ Te-a? l?sa ?i mi-e cu jale/ Te-a? iubi ?i nu-ndr?znesc!”.
Poe?ii implor?, jelesc, url?, acuz?, iart? ?i exorcizeaz? prin scris, aproape exclusiv, propria lor dragoste. Co?buc este (poate) mai pu?in r?v??it de propria-i persoan?, vorbe?te doar despre iubirile altora. Nu ?tim cât a transferat din st?rile sale personajelor, dar cel mai adesea a?a pare, impersonal, deta?at, observator. Este, f?r? îndoial?, o mare art?, pentru c? un om preocupat de sentimente în asemenea m?sur?, nu poate fi decât el însu?i un incurabil sentimental. Transfer? preaplinul s?u sufletesc fetelor ?i fl?c?ilor de la sat. Iubirea fetelor este sfiit?, supus?, ro?ie în obraji, iubirea b?rba?ilor este impetuoas?, autoritar?, afi?at?. „Recrutul” îi spune în poezia cu acela?i nume, fratelui s?u, sub protec?ia c?ruia î?i l?sase iubita: „Poart?-i grija! Tot a mea/ S-o g?sesc, tot dor s?-mi poarte!” dar „De nu-i p?zi-o bine,/ ?i-ai g?sit du?man în mine,/ C?ci fac moarte/ Pentru ea!”. Ar mira pe cineva s? vad? în mâna recrutului sclipind cu?itul uciga??
George Co?buc î?i folose?te din plin darul analizei psihologice, dar nu asupra propriei persoane cum o fac cei mai mul?i dintre poe?i, ci asupra celor pe care îi observ? ?i îi pune în scen?. O pagin? de fin? psihologie filtrat? prin imagina?ie poetic? este „La oglind?”. Un poet matur analizeaz? tulbur?rile unei fete foarte tinere, aproape copil, care î?i admir? propria ging??ie ?i frumuse?e. Dorin?ele, temerile, sentimentele neîn?elese ale tinerei sunt asimilate ?i în?elese de autorul care a transformat inima exaltat? a fetei în poem memorabil: „Uite ce bujor de fat? -/ Stai s? te s?rut o dat?!/ Tu m? po?i, oglind?, spune!” „Ei, tu doar? nu te-i pune/ s? m? spui! Tu ai, surat?,/ Gânduri bune.”
A?a cum iube?te oamenii ?i via?a, la fel de sincer ?i de profund Co?buc iube?te natura. Armonia, naturalul, vântul, vara, viscolul sunt elemente pe care le investe?te cu sentimente, personificându-le: „?i Oltul, ca un leu r?nit,/Gemea la cotituri,/ ?i trist vuiau de-al toamnei vânt,/ Întinsele p?duri”. Sau: „Surd vuia prin codri vântul, brazii se-ndoiau de vânt,/ Urletul suna sinistru ca un urlet de mormânt”.
De ce Co?buc pare ast?zi un poet aproape uitat? R?spunsul îl con?ine crea?ia sa: „Nu cerceta aceste legi…” Nu le cercet?m, mai ales cei care ?tim ce urmeaz?. Mai de folos e s? deschidem cartea. ?i s? (re)citim „Balade ?i idile”. E un excerci?iu spiritual de o rar? frumuse?e.
Clara MARGINEANU – In: Jurnalul National, 29 decembrie 2010