Un cer?etor a p?truns în gr?dina unui rege într-o diminea??, devreme, când regele î?i f?cea plimbarea în sânul naturii neînconjurat, ca de obicei, de sfetnici ?i de paznici.
Cer?etorul pândise anume acel moment când regele era singur, altfel nu s-ar fi putut apropia de el.
Dând cu ochii de el, regele s-a încruntat ?i a spus: „Ce e cu tine aici? De ce îmi tulburi lini?tea ?i pacea? Ce vrei? Spune ?i vei c?p?ta”. Cer?etorul a r?spuns: „O pac e car
e e tulbura
t? nu e pac
e. Iar o lini?te care poate fi tulburat? e doar un vis, nu e o realitate”. Regele s-a uitat mai bine la cer?etor ?i ?i-a spus: „Nu pare s? fie un cer?etor de rând, asta-i sigur”. Cu glas tare, a repetat: „Ce vrei? Spune ?i vei primi”. Cer?etorul a r?spuns: „Uite, am castronul ?sta cu care cer?esc, în care oamenii îmi arunc? câte un b?nu?. Vreau s? mi-l umpli cu ce te las
? inima, cu orice.
Umple-mi-l ?i voi pleca”.
Ca s? scape mai repede de el, regele ?i-a chemat vistierul ?i i-a poruncit s? umple castronul cu pietre pre?ioase. Dar, ce s? vezi? Cum erau turnate în castron, diamantele, rubinele, safirele ?i alte pietre pre?ioase disp?reau. Regelui nu-i venea s? cread?, dar nici nu accept? s? fie învins de un cer?etor, a?a c? i-a poruncit vistierului s
? mai toarne pân? se umplea castronul. ?i a?a s-a dus visteria regelui, ?i castronul era tot gol! Disperat, regele l-a implorat pe cer?etor s?-i spun? care era secretul acelui castron. Cer?etorul a râs ?i a spus: „Asta nu e un castron de cer?etor ca toate celelalte. L-am f?cut dintr-un craniu de om. Nu ?i-a uitat vechile obiceiuri. În capul unui om po?i s? bagi orice, ?i el va cere mereu tot mai mult, niciodat? nu se va s? tura, nu va fi plin.
El r?mâne mereu un cer?etor”.
OSHO – Maturitatea, 2006