Într-o familie de ??rani din mun?ii Tirolului se n?scuse un fiu mut ca
nsor~~ –>
un pe?te. B?iatul îndeplinea toate muncile care i se cereau ?i se ar?ta cuminte ?i în celelalte privin?e, dar nu scosese nici un singur sunet, în toat? via?a lui.
Într-o sear?, se poveste?te, muntenii se a?ezaser? la mas?. ?i atunci, mutul a deschis deodat? gura ?i a pronun?at, f?r? s? se încurce: „Supa-i prea s?rat?.” Au încremenit cu to?ii de uimire, cu lingurile în aer, deasupra str?chinilor aburinde. Primul care ?i-a reg?sit cump?tul a fost pater familias.
„B?iete, de ce pân? acum n-ai scos nici o vorb??”, l-a întrebat. Iar tân?rul ?i-a l?sat privirile în p?mânt. „P?i, pen’c?, s-a încumetat el, pan’acu’ supa n-a fost niciodat’ prea s?rat?.”
Admirabil? economie de expresie!
Vai, de-am fi cu to?ii aidoma acelui pui de ??rani: suficient de discre?i ?i mode?ti ca s? renun??m la vorbele inutile.
Din p?cate, lumea, în totalitatea ei, este departe de acest ideal.
P?l?vr?ge?te, se ceart?, dezbate, spune vrute ?i nevrute, n?scoce?te ?i r?spânde?te bârfe, dup? cum îi st? în fire. Da, peste tot ?i mereu se vorbe?te…
Sursa: Cum s? ai întotdeauna dreptate/Hannes STEIN.- Bucure?ti: Ed. Nemira, 2009, p.
9-10.