Este efortul omenesc, de si
gur.
Privi?i aceast? mân? cu cinci degete deschizându-se.
Mâna care desparte marea de uscat ?i construie?te diguri.
Mâna care trece u?or peste clape,
ca pâcla-faptul zilei, ?i irizeaz? sunete,
ori cade greu ?i face s? r?sune
tot vuietul din lume. Ori se-opre?te
?i-atunci r?mâne
doar t?cerea tremurând?.
E mâna ce ridic? lumea
Cu ajutorul unei pârghii,
?i-nal?? turnuri, doruri infinite,
ori m?tur? ca vântul dunele,
?i face s? se sparg? valul.
Aceast? mân? ar putea, desigur,
Fir cu fir iarba muntelui s
? numere,
?i-n lini?te s? doarm? dupa ce-a-nal?at
cupola care-n fundul v?ii str?luce?te.
Ginga?a mân? care, rând pe rând,
A mângâiat aceste chipuri, mâna
Care ivindu-se-n balcon privit-a
Speran?a-n ochii verzi ai unei fete.
Mâna care a spus „te iubesc” cuprinzând înfiorat?
Mijlocul domni?ei.
Mâna care a tras spada f?când s? curg? sânge
?i s? geam? zidurile întunecate.
Mâna cu pielea zbârcit?, cu b?t?turi în palm?.
Dar ce spun eu
? Mâna în care a înflorit un trandafir.
Nu-l atinge!
Mâna care ar putea s
? schimbe lumea peste noapte.
Mâna lini?tit?, în umbr?, cumplit de nedreapt?.
O, mân?, mân? de om care-a fost sau va fi iubire.
S? str?luceasc? efortul omenesc într-o pace ve?nic?.
Mâna care strânge fr??e?te alte mâini,
?i toate înconjoar? vast p?mântul.
Vicente ALEIXANDRE – trad. de Andrei Ionescu în Secolul 20, nr. 3-4/1972.