Mullahul, un predicator, intra într-o sală, unde vrea să ţină o predică. Sala era goală, cu excepţia unui tânăr grăjdar, aşezat în primul rând. Mullahul, cumpănind să vorbească sau nu, în cele din urmă îi zise grăjdarului: “Eşti numai tu singur aici. Crezi că ar trebui să vorbesc sau nu?” Grăjdarul îi spuse: “Învăţătorule, eu nu sunt decât un om simplu şi nu înţeleg lucrurile astea. Dar, dacă aş intra în grajduri şi aş vedea că toţi caii au fugit şi a mai rămas doar unul, l-aş hrăni totuşi”.
Mullahul lua aminte şi începu să predice. Vorbi mai mult de două ore. După aceea, se simţi în culmea fericirii şi vru ca audienţa să îi confirme cât de bună fusese predica lui. Întrebă: “Ţi-a plăcut predică?” Grăjdarul răspunse: Ţi-am spus deja că sunt un om simplu şi nu înţeleg foarte bine aceste lucruri. Totuşi, dacă aş intra în grajduri şi aş afla că toţi caii au dispărut, cu excepţia unuia, l-aş hrăni, dar nu i-aş da tot nutreţul pe care îl am.”
***
[Comentariu] Povestea mullahului şi a grăjdarului prezintă problemele educaţiei şi ale terapiei: dai fie prea puţin, fie prea mult odată. În ambele cazuri, nu se vede dezvoltarea omului. În poveşti, mituri şi concept, văd o cale de a lăsa mai multă libertate fanteziei şi intuiţiei, ca sprijin în descoperirea de sine şi în rezolvarea conflictelor.
Sursă: Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie/PESESCHKIAN, Nossrat. – Bucureşti: Editura Trei, 2017, pp. 21-22.