Sensul v i
e?ii noastre este dublu: în direc?ia cuceririlor exterioare, ?i în acela al cuceririlor interioare ale spiritului. Amândou? se impun cu necesitate.
Omul care se ?tie om nu n?zuie?te numai c?tre cucerirea ?i dominarea resurselor universului, ci c?tre cuceriri mai subtile, dar care îl pun în st?pânirea permanen?elor.
Omul adev?rat are o mare aspira?ie ?i aplecare în dezvoltarea naturii sale morale; el este fraged ?i curat, continuu însetat de zonele pure ale unei spiritualit??i elevate.
Cei mai mul?i dintre oameni tr?iesc la întâmplare ?i se socotesc cu atât mai preg?ti?i pentru via?? cu cât se las? mai mult „în voia soartei”. Om tare, om care lupt?, este socotit cel ce se adapteaz? mereu ?i folose?te mijloacele obi?nuite ale succesului în via??. În realitate suntem în fa?a unui învins.
Cei mai mul?i dintre oameni nu în?eleg care este adev?rata realitate, care este calea ce trebuie urmat?; ei nu în?eleg nimic din via??, pe care o reduc la dimensiuni ?i forme f?r? chip, în ochii lor nu se r?sfrânge nimic din m?re?ia unei lumi de mare bog??ie ?i frumuse?e. Trupul lor, gr?dina cu flori ?i cerul cu stele, pân? ?i gândul ce-i înjunghie adesea, nu le spune nimic, nimic decât materie inert? lipsit? de orice posibilitate de salvare.
Con?tiin?a omului adev? rat se cutremur
? în fa?a lumii ?i vie?ii. Via?a este for?? sacr?, este îndemn ?i crea?ie, este sete de absolut. Nici cel mai m?runt act nu ar trebui s? fie lipsit de suflul tainic al sensului mare ce-l are dramatica noastr? condi?ie.
Oamenii duc o via?? de întrecere: se întrec în a face obi?nuitul, comunul ?i nu în ceea ce este deosebit de frumos, de sublim.
Oamenii duc o via?? de întrecere; uneori o întrecere de râme, de soboli. Îi vezi cum coboar?, cum se topesc în curentul c?derilor de tot felul, nu ? tiu sau nu mai pot s
? ?tie un sens, un rost propriu. „A face ca toat
? lumea”, aceasta e deviza.
În zilele noastre de l?udat? civiliza?ie, adev?rul este m?surat cu valul de pl?ceri care vine, nimeni nu ?tie de unde vine ?i încotro merge.
Oamenii jertfesc u?or, pentru o pl?cere trec?toare, adev?rul înalt ?i frumos ca soarele. Mul?i f?r? s?-?i dea seama, nu mai pu?ini din oportunism, las? în urm? tot ce ?ine de grandoarea noastr?, alunecând pe panta pl?cerilor ieftine sau a ambi?iilor de?arte.
Caut?, caut? mereu ?i mergi pe c?ile ce te înal?? într-o zon? de puritate ?i frumuse?e. F?-?i lucrul t?u, nu privi ?i mai ales nu te supune de bun
? voie c?derilor. F?-?i lucrul t?u, a?a cum î?i spune cugetul bun, cel ce te leag? ?i-?i d? îndemnul de om, chip str?lucit al ra?iunii ?i con?tiin?ei superioare. F?-?i lucrul t?u ?i mergi pân? la cap?t, pân? acolo unde osteneala va deveni bucurie ?i iluminare.
În lumea noastr? sunt oameni care fac r?u ?i al?ii care fac bine. Între ace?tia din urm? deosebim dou? categorii dup? originea, dup? cauza care îi face s? ajung? f?ptuitori ai binelui.
Unii merg pe aceast
? cale pentru c? a?a se cade, a?a e frumos sau pentru c? a?a e rânduiala ob?teasc?. Al?ii îns? fac binele din îndemn interior, din nevoia împlinirii rostului lor de oameni, din setea lor de absolut. Cei dintâi fac binele din motive estetice sau sociale, iar cei din al doilea rând îl fac din structur?, din motive interioare, din destin.
Umanitatea în nou? epoc? va trebui s? dep??easc? binele organizat în societ??i de binefacere pentru a se ridica la adev?rata spiritualitate, cale a propriei sale salv?ri: binele, respira?ie a spiritului.
Ernest BERNEA – Cel ce urc? muntele, 1996.