Există două soiuri de compătimire. Unul de slăbiciune şi sentimental, care de fapt nu este altceva decât nerăbdarea inimii de a se elibera cât mai repede cu putinţă de penibilă înduioşare în fata nenorocirii altuia, aşadar, o compătimire care nici măcar nu este compătimire, ci doar o apărare instinctive a propriului suflet în faţa unei suferinţe străine. Şi un altul, singurul demn de luat în seamă – compatimitatea nesentimentală, dar creatoare, care ştie ce vrea şi este hotărâtă să îndure totul, cu răbdare şi compasiune, până la capătul puterilor ei şi chiar mai departe.
Sursă: Suflete zbuciumate/ZWEIG, Ştefan. – Bucureşti: RAO, 2007, p. 5