Plânsul este un mod comportamental natural prin care ne dezvăluim celor din jur sentimentele cele mai profunde ale bucuriei sau tristeţii.
A plânge nu este un semn de slăbiciune. Dimpotrivă, este un semn de maturitate şi sinceritate. Când o faci natural îl onorezi cu încredere pe cel de lângă tine; când o faci forţat sau artificial, îl manipulezi pentru un anumit scop. Oamenii trebuie încurajaţi de mici să-şi exprime sentimentele şi prin plâns; ei nu trebuie opriţi sau educaţi să nu o facă.
„Semnele” plânsului sunt lacrimile, picături de nectar ale sufletului. Lacrimile, „limbajul mobil al ochilor” (Robert HERRICK), ca mijloc de comunicare nonverbala, pot apropia oamenii în anumite împrejurări, îi pot face, în altele, să se înţeleagă. Ele ne sunt date ca daruri de la naştere până la moarte de către bunul Dumnezeu ca mijloc de purificare, limpezire şi acceptare a existenţei noastre, cu bune şi rele.
Să plângem, când simţim nevoia să o facem!