Sunt, din păcate, de acord cu constatarea fundamentală pe care o face Buddha: totul este suferinţă.
Condiţia umană înseamnă, în mod fundamental, suferinţă: omul suferă fizic, suferă psihic, suferă moralmente. Suferă că nu posedă anumite lucruri, apoi suferă că le-a pierdut sau pentru că se teme că le-ar putea pierde. Suferinţa ne este hărăzită tuturor.
Fiind însă creştin, voi trage alte concluzii decât Buddha. Pentru el, după câte am înţeles atât din lecturi, cât şi din discuţiile purtate cu prietenul meu, Dalai-Lama, trebuie să faci totul ca să nu mai suferi. Scopul vieţii devine atunci o asceză şi o etică de viaţă exigentă, care urmăreşte să suprime principala cauză a oricărei suferinţe: dorinţa.
Pentru ucenicul lui Isus, calea este cu totul alta: el propune nu să elimine din viaţa sa suferinţa până la a-şi suprima orice dorinţă, ci să reacţioneze la ea prin împărtăşire şi dăruire. Dacă în urma confruntării cu propria suferinţă sau cu sufeinţa altuia ajungem în comuniune cu ceilalţi, atunci apare lumina.
De câte ori n-am trăit această experienţă zguduitoare la capătul unui bolnav incurabil, al unui om disperat. Simplul fapt de a-i fi în comuniune adevărată cu el îi aduce o lumină care sublimează suferinţa. Suferinţa poate fi deci trăită ca o trambulină spre împărtăşire. Ea este întotdeauna un rău, şi nu trebuie niciodată căutată sau glorificată. Dar acest rău poate duce la culmi de omenie.
Am aflat de curând că un psiholog de renume, Boris Cyrulnik, arăta, legat de aceste lucruri, că anumite traumatisme profunde din copilărie ar permite o îmbogăţire a fiinţei, putând fi deci considerate „o nenorocire fericită”, potrivit titlului uneia din lucrările lui. Cred că este valabil pentru viaţă în general: orice suferinţă depăşită înseamnă o îmbogăţire a fiinţei, un progres în conştiinţă.
Sursa: Abatele PIERRE – Doamne, de ce?, 2006.