Frământarea privitoare la recunoaştere are sens numai dacă nu-ţi iubeşti munca. Atunci, da, are sens, urmăreşte găsirea unui înlocuitor. Urăşti munca, nu-ţi place, dar o faci pentru că va exista recunoaştere; vei fi apreciat, respectat. Decât să te gândeşti la recunoaştere, mai bine reconsideră munca. O iubeşti? Foarte bine. N-o iubeşti? Schimb-o! Părinţii, profesorii îţi bagă în cap ideea că trebuie să fii recunoscut, acceptat. Asta e o strategie foarte vicleană de a ţine oamenii sub control. Învaţă un lucru de bază: Fă ce vrei să faci, iubeşte ce faci, şi nu cere recunoaştere. Asta e cerşeală. De ce să ceri recunoaştere? De ce să stai cu mâna întinsă pentru acceptare?
Caută în tine. Poate că nu îţi place ce faci, poate că te temi că eşti pe drumul greşit. Acceptarea te va ajuta să simţi că ai dreptate. Recunoaşterea te va face să te simţi că te îndrepţi spre ţelul cel bun. Problema ţine de ce simţi tu în sinea ta, n-are nici o legătură cu lumea exterioară. Şi de ce să depinzi de de alţii? Acceptarea, recunoaşterea şi aprecierea depind de alţii, şi umblând după ele devii tu însuţi dependent…
Orice om care are personalitate trăieşte din propria iubire, din propria muncă, fără să-i pese de ce spun alţii. Cu cât e mai valoroasă munca ta, cu atât posibilitatea de a fi respectat pentru ea e mai mică…
OSHO – Creativitatea, 2006