Deşi mulţi creştini cred contrariul, nici un conciliu nu a afirmat vreodată existenţa iadului. Predica creştină a folosit adesea frica de iad pentru a aduce sufletele pe calea cea bună, ceea ce mi se pare de altfel o metodă proastă, dar nimic nu ne permite să afirmăm că iadul ar exista, sau – ceea ce e totuna – că în iad s-ar afla vreun osândit.
Cu cât meditez mai mult asupra tainei lui Dumnezeu, cu atât sunt mai convins că nu se poate ca o persoană – fie înger, fie om – să-l vadă pe Dumnezeu şi să-L respingă în mod liber.
Teoretic, numai idolatrul de sine poate refuza iubirea lui Dumnezeu, pentru a nu depinde de nimeni. Asta va fiind iadul. Practic însă, nu reuşesc să concep ca o fiinţă aflată în deplinătatea libertăţii ei şi văzând lămurit Binele şi Răul, să aleagă Răul. Cred că numai o condiţionare aparte, o conexiune cu răul produsă în trecut ar putea explica cele mai rele comportamente. Odată ce omul s-a eliberat de această legătură, odată ce şi-a căpătat libertatea şi şi-a limpezit conştiinţa, atracţia Binelui ar fi mai puternică decât orice altceva. Cum să fie adoraţia de sine mai tare, în faţa plenitudinii Luminii şi Iubirii?
Abatele PIERRE – Doamne, de ce?, 2006.