În copilărie avem dreptul la iubirea necondiţionată a părinţilor. Dar puţini dintre oamenii cu care vorbesc au impresia că au primit-o. Dimpotrivă, cele mai multe dintre amintirile din copilărie sunt împovărate de senzaţia unei obligaţii nerostite de “a-i face pe părinţi să fie mândri de mine” – reuşind la şcoală, evitând necazurile, căsătorindu-ne cu cine trebuie şi aducând pe lume nepoţi. Părinţii le inculca odraslelor în multe feluri senzaţia de obligaţie. Se pare că, dacă acceptă să i se dea viaţa şi să fie crescut, un copil îşi asumă o datorie care poate fi plătită doar prin aşteptările părinţilor.
Se face mare caz de poverile unui părinte. Începând cu durerile naşterii, nopţile nedormite din cauza sugarului, nesfârşitele eforturi cerute de activităţile organizate, stresul conflictelor din adolescenţă, culminând cu cheltuielile din timpul facultăţii – fiecare etapă a creşterii unui copil este frecvent o sursă de nemulţumire a părinţilor care duce cu gândul la un soi de martiriu. Mai e surprinzător atunci că ar trebui să existe o senzaţie de obligaţie reciprocă din partea copiilor?
Adesea, întrebarea “Ce le datorez părinţilor?” distorsionează viaţa oamenilor mult timp după ce au ajuns la maturitate, şi uneori pe tot parcursul ei. În realitate, copiii noştri nu ne datorează nimic. Aducerea lor pe lume a fost decizia noastră. Dacă i-am iubit şi le-am îndeplinit necesităţile a fost sarcina noastră de părinţi, nu vreun act de abnegaţie. Ştiam de la început să-i creştem ca să ne părăsească, şi a fost întotdeauna obligaţia noastră să-i ajutăm s-o facă neîmpovăraţi de sentimentul gratitudinii nesfârşite sau al unei datorii perpetue.
Sursă: Prea devreme bătrân, prea târziu înţelept: 30 de lucruri adevărate pe care trebuie să le ştiţi acum/LIVINGSTON, Gordon. – Bucureşti: Humanitas, 2009, pp. 20-21.