Cercetările efectuate asupra liderilor au contribuit la înţelegerea eficienţei acestora şi au arătat că liderii pot să-şi adapteze comportamentele la situaţii specifice şi la membrii grupului. Următoarele generalizări desprinse din studiile efectuate pot fi aplicate în comportamentul liderului eficient:
· informarea grupului în legătură cu schimbările, studierea reacţiilor şi explicarea motivelor deciziilor.
· perceperea de către grup a competenţei şi cinstei lui. Competenţa liderului este judecată în mare prin modul în care distinge performanta efectivă şi neeficienta. Corectitudinea este evaluate pe baza modului de recompensare şi sancţionare, în funcţie de performante şi nevoi individuale.
· perseverenţă şi previzibilitatea oferită. Acestea determina mai multă certitudine în grup iar activităţile se vor desfăşura în “linişte”.
· puterea exemplului este decisive. Acţiunile liderului sunt cea mai puternică formă de comunicare cu grupul. Liderii care transforma informaţia în acţiune sunt mai eficienţi decât cei care vorbesc şi scriu pentru a comunica cu grupul.
· acordarea şansei de dezvoltare şi învăţare membrilor grupului. În unele situaţii interdicţia “nu pună mâna” este utilă dar neatent aplicată poate duce la urmări destul de grave. Un exemplu este stilul educaţional românesc care inhiba iniţiative şi încrederea.
· dezvoltarea sensului a ceea ce se face şi a planurilor pentru evenimentele viitoare. Chiar dacă nu sunt necesare, ele furnizează opţiuni şi identifică posibile capcane.
· influenţarea socială prin dezvoltarea relaţiilor egale, realizarea negocierilor, motivarea membrilor echipei, informarea corectă. Liderul autocrat este necesar şi eficient în anumite situaţii. Deşi liderul participativ poate fi eficient în multe grupuri, nu este eficient în multe situaţii. În criză, când se cere promptitudine şi acţiune decisivă, stilul autocrat este bun.
Sursă: Managementul resurselor umane/PRODAN, Adriana. – Iaşi: Princeps Edit, 2008, pp. 111-112.