Cred că oricine e serios implicat într-o relaţie cu biserica va recunoaşte că a merge regulat la slujbele religioase nu presupune nicidecum o trăire spirituală. Sunt destui cei atât de intens preocupaţi de frecventarea serviciilor divine şi de activităţile colaterale în cadrul bisericii încât devin nepăsători la nevoile oamenilor din jur, trăind în directă contradicţie cu preceptele pe care le profesează. Alţii, care nu asistă regulat sau chiar de loc la liturghii, gândesc şi se poartă într-un mod mult mai apropiat de principiile eticii iudeo-creştine.
Am participat o viaţă întreagă la activităţi organizate de cadre bisericeşti sau în grupuri comunitare şi am constatat că a frecventa biserica nu înseamnă a trăi efectiv principiile predicate în acele întruniri. Poţi fi foarte activ în cadrul activităţilor bisericeşti şi total inactiv în spiritul Evangheliei!
Într-o viaţă al cărei centru este biserica, imaginea socială, “faţada” poate deveni preocuparea dominantă a unei persoane, întreţinându-i o atitudine ipocrită care-i subminează siguranţă de sine şi valoarea intrinsecă. Orientarea ei interioară derivă din conştiinţă socială, şi tinde să eticheteze pe ceilalţi într-un mod cu totul artificial, calificându-i drept “activi”, “inactivi”, “liberali”, “dreptcredincioşi” sau “conservatori”.
Biserica fiind o organizaţie instituţională, operând cu tactici şi strategii, programe, practici şi personal, nu poate acorda nimănui, prin ea însăşi, o siguranţă profundă, durabilă, nici simţul valorii intime. Acestea derivă numai dintr-o existenţa trăită în conformitate cu principiile predicate în biserică. Însă organizaţia, ca atare, nu le poate asigura.
Nici sentimentul unei îndrumări permanente nu poate izvorî dinăuntrul bisericii. Oamenii centraţi pe biserică trăiesc o viaţă compartimentată, gândind, simţind şi acţionând într-un anumit fel duminica şi în cu totul alt fel în celelalte zile ale săptămânii. O asemenea lipsă de unitate şi integritate reprezintă o ameninţare suplimentară pentru siguranţa de sine, mărind nevoia de autojustificare şi de clasificare a semenilor.
A vedea în biserică un scop în sine, în locul unui mijloc de acces la spiritualitate, subminează înţelegerea şi echilibrul interior ale individului. Biserica pretinde să-i înveţe pe oameni care este adevărată sursa a puterii, dar nu se identifică cu aceea putere. Se prezintă doar ca un vehicul prin care puterea divină poate pătrunde în natura umană.
Sursă: Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace: Lecţii importante pentru schimbarea personală/COVEY, Stephen R.- Bucureşti: Allfa, 2011, pp. 103-104.