Conform tradiţiei, nu lumina a fost cea dintâi care a prins forma din întunericul primordial, ci cuvântul. O legendă talmudică spune că, atunci când Dumnezeu s-a decis să creeze lumea, cele douăzeci şi două de litere ale alfabetului s-au pogorât din augusta şi înfricoşătoarea sa coroană şi l-au implorat să-şi compună opera cu ajutorul lor. Dumnezeu a consimţit. A permis alfabetului să de-a naştere, pe întuneric, cerurilor şi pământului, apoi să smulgă cea dintâi rază de lumină din miezul pământului, astfel încât aceasta să străpungă Ţara Sfântă şi să lumineze întreg universul.
Lumina, sau ceea ce noi percepem ca fiind lumină, ne spune Sir Thomas Browne, este doar umbra lui Dumnezeu, în a cărei sclipire orbitoare cuvintele se pierd.
Moise a rămas perplex la vederea spatelui lui Dumnezeu şi a fost nevoie să se întoarcă în întunecimea muntelui Sinai pentru a le putea citi oamenilor poruncile Domnului.
Făcând dovada unei economii a limbajului demne de toată laudă, Sfântul Ioan a rezumat relaţia dintre cuvinte, lumina şi întuneric într-o replică faimoasa: “La început era Cuvântul.”
Sentinţa Sfântului Ioan descrie experienta cititorului. După cum ştie oricine a citit vreodată într-o bibliotecă, cuvintele de pe pagină necesită lumină. Întunericul, cuvintele şi lumina formează un cerc virtuos. Cuvintele dau naştere luminii, apoi deplâng stingerea. La lumină citim, pe întuneric vorbim…
Cuvintele necesită lumină pentru a fi citite, dar lumina pare să se opună cuvântului rostit…
Într-un alt sens practic, cuvintele creează lumina…
La lumină, citim scornelile altora; pe întuneric, inventăm propriile poveşti…
Sursă: Biblioteca nopţii/MANGUEL, Alberto. – Bucureşti: Nemira, 2011, pp. 239-240.