A fost odată ca niciodată, a fost odată un vârf de munte pe care creşteau trei copăcei care visau cum va fi când vor fi mari.
Primul copăcel se uită cu dor la stelele ce străluceau deasupra lor ca mii de diamante şi oftă:
– Aş vrea să mă fac ladă de comori ferecată în aur şi plină cu pietre preţioase! Când am să mă fac mare, voi fi cea mai minunată ladă de comori din lume!
Al doilea copăcel urmărea pârăiaşul ce curgea domol spre mare şi zise:
– Eu aş vrea să fiu o corabie mândră şi să trec de pe un ţărm pe altul, prin ceaţă şi furtuni cumplite, pe cei mai puternici împăraţi ai lumii. Eu voi fi corabia cea mai grozavă de pe ocean!
Al treilea copac se uită în vale. Acolo văzu oamenii trecând în grabă printre case, muncind pe câmp şi copiii jucându-se veseli.
– Eu n-aş vrea să plec de aici, spuse într-un târziu. Aş vrea să cresc mare-mare până la cer; astfel oamenii care se vor uita la mine vor privi şi spre cer şi se vor gândi la Dumnezeu. Eu voi fi cel mai înalt copac din lume!
Trecură anii, veniră rând pe rând ploile, apoi vremea bună şi însorită, iar copăceii crescură mari şi puternici.
Într-o zi venire trei tăietori de lemne, care se opriră în vârful muntelui chiar în dreptul celor trei copaci. Unul din ei se uită la primul copac şi zise:
– Ce copac minunat! Exact ce îmi trebuie!
Şi copacul căzu sub loviturile toporului său ascuţit. “Acum voi deveni ladă de comori, îşi spuse copacul, şi voi primi perle şi nestemate!”
Cel de-al doilea tăietor de lemne puse ochii pe al doilea copac.
– Iată un copac puternic. Tocmai ce căutăm!
Şi căzu şi cel de-al doilea copac sub loviturile toporului.
Cel de-al treilea copac înmărmuri de frică atunci când al treilea tăietor de lemne se opri în dreptul lui şi îi aruncă o privire. Stătea semeţ şi înalt, ţintind cu mândrie spre cer. Dar tăietorul de lemne nu se uită în sus, ci, privindu-i trunchiul gros, mormăi:
– Da, cred că-i bun, şi îl taie.
Primul copac ajunsese la un tâmplar. Dar bătrânul tâmplar nu se gândi să-l facă ladă de comori, ci făcu din el o iesle. Aşa că în loc de nestemate copacul nostru primea zilnic în el fân şi nutreţ pentru animale.
Cel de-al doilea copac fu fericit când ajunse în atelierul unui constructor de vase. Dar nu deveni o corabie mare şi puternică ci, după mult cioplit şi ciocănit, ieşi din el o simplă bărcuţa de pescuit. Şi pentru că era prea mică şi prea fragilă ca să fie dusă pe mare, pescarii se foloseau de ea să prindă peşte din lac, pe care-l vindeau pe un mal sau pe altul. Zilnic era încărcat cu peşte, iar mirosul greu se îmbiba în lemn.
Cel de-al treilea copac fu foarte mirat când un muncitor îl crapă în grinzi şi îl lăsă aşezat în stive. “Tot ce mi-am dorit a fost să stau pe vârful dealului şi să ţintesc spre cer”, se plânse copacul.
Şi aşa trecură multe zile şi nopţi, iar cei trei copaci aproape că uitaseră visele lor de odinioară.
Dar, într-o seară, se aprinse o stea strălucitoare tocmai deasupra grajdului unde era ieslea. Şi steaua învălui grajdul într-o lumină tainică. În grajd poposiseră doi călători osteniţi care îşi aşezară pruncul în iesle.
– Tare aş vi vrut să-i găsesc un loc mai ferit, oftă bărbatul, dar femeia îi zâmbi încurajator şi îi zise:
– Ieslea aceasta e cel mai potrivit loc pentru El.
Şi atunci primul copac a înţeles că i se încredinţase cea mai mare comoară din lume.
Trecură anii şi, într-o seară, nişte călători osteniţi urcară în barcă de pescuit. Unul din ei adormi îndată ce barca ieşi pe lac. În noaptea aceea se iscă o furtună cumplită. Bărcuţa era lovită cu putere de valuri şi scârţâia înspăimântată, temându-se cumplit pentru viaţa oamenilor pe care-i purta. Sărăcuţa de ea era prea fragile şi de-abia făcea faţa la o asemenea urgie. Atunci, în vuietul vântului şi bătaia ploii, se trezi călătorul care dormise. Se sculă, îşi întinse braţul spre vântul care tocmai se pregătea să izbească un val uriaş de bărcuţă şi zise:
– Linişte!
Şi brusc, furtuna încetă şi peste lac se aşternu un calm dumnezeiesc. Atunci al doilea copac a înţeles că purta cel mai mare împărat din lume.
Într-o dimineaţă de vineri îi veni rândul şi celui de-al treilea copac să fie scos din mormanul uitat. Îi puseră două grinzi una peste alta, apoi fu târât printr-o mare adunare de oameni, tulburată din cale-afară. Apoi venire nişte soldaţi şi ţintuiră de grinzile sale braţele unui bărbat. Copacul se cutremură de răutatea celor din jur şi de suferinţa omului pe care-l purta. Dar în duminica ce urmă, când soarele străbătu prin nori cu razele sale binefăcătoare, pământul se umplu de bucurie, iar cel de-al treilea copac ştiu că iubirea lui Dumnezeu răscumpăra păcatul din lume.
Această iubire îl făcu pe primul copac să fie atât de minunat. Această iubire îl întări pe al doilea. Iar de câte ori cineva se gândeşte la al treilea copac, gândul său se uneşte cu Dumnezeu.
Sursă: Poveşti şi legende din Europa: Clasele I-IV/Selecţie, traducere şi adaptare de Carmen Teodorescu; ilustraţii de Silvia Mitrea. – Piteşti: Paralela 45, 2010, pp. 105-107.