A fost odată un împărat bătrân şi bolnav, care, văzând că îi este din ce în ce mai greu să conducă împărăţia, îşi chema fiul şi îi zise:
– Dragul tatii, iată că timpul a trecut, iar eu am îmbătrânit şi împărăţia are nevoie de un om tânăr şi în putere, nu de un moş ca mine, care de-abia îşi mai poate purta coroana pe cap. Aşa că m-am gândit să-ţi las ţie coroana şi împărăţia, iar tu să le ai în bună paza şi te rog să te mai îngrijeşti şi de bătrâneţile mele.
– Vai de mine, tătucă, zise flăcăul, aşa mă cunoşti matale pe mine? Păi, ar răbda sufletul din mine să las tara nepăzită şi pe matale de izbelişte?
Bătrânul împărat, mulţumit de răspunsul flăcăului, dădu de veste în ţară ca de acum fiul său va fi împărat şi că toată lumea trebuie să se supună.
Nu trecu mult timp şi fiul împăratului se îndrăgosti de faţa unui boier şi o luă de nevastă. Însă femeii nu-i plăcea de bătrânul tată, astfel ca într-o seară, după ce mâncară împreună, îi spuse bărbatului său:
– Ascultă, m-am săturat să-l aud pe moşu’ ăsta tuşind întruna! Zău, îmi trece toată pofta de mâncare şi de viaţă când îl văd!
– Împăratul, pentru a-i face pe plac nevestii, îi spuse tatălui să se mute într-un ungher sub scara, unde îi făcu un pat din paie, ca la câini.
Timpul trecu, iar împărăteasa născu un băiat care crescu şi se făcu flăcău mândru şi sprinten la minte. Acesta îşi iubea bunicul şi îi ducea mereu câte ceva de mâncare şi se îngrijea de el pe cât putea. Odată, bunicul său îi ceru o pătură de la caii din grajd, pentru că cea veche se zdrenţuise rău de tot. Flăcăul alerga degrabă în grajd să-i împlinească dorinţa. Acolo găsi o pătură bună, o luă de pe cal şi o rupse în două.
Tatăl lui, care se afla prin preajmă, văzând ce face, îl întrebă:
– De ce ai rupt bunătatea de pătura în două?
Flăcăul zise:
– Tătucă dragă, uite cum mă gândii: jumătatea asta o duc bunicului să se învelească cu ea, iar jumătatea cealaltă o păstrez pentru tine, când vei fi şi tu bătrân.
Împăratul, dându-şi seama cât de urât se purtase cu bătrânul său tată, alerga imediat la el şi, cu ochii înlăcrimaţi, îşi ceru iertare. Apoi îl mută în cea mai frumoasă odaie din palat, iar nevestei sale îi porunci să-i respecte toate dorinţele, ca de nu, vai fi vai şi amar de ea!
Sursă: Poveşti şi legende din Europa: Clasele I-IV/Selecţie, traducere şi adaptare de Carmen Teodorescu; ilustraţii de Silvia Mitrea. – Piteşti: Paralela 45, 2010, pp. 21-23.
PS. Comentariu de editură: Povestirea populară germană este în primul rând una morală. Fiul care îşi dispreţuieşte tatăl ajuns la bătrâneţe uita adesea că va îmbătrâni la rândul lui. Dar este şi o frumoasă istorie despre transmiterea puterii regatului de la vechiul rege, care, prea în vârstă, cedează puterea fiului mai tânăr, la noul rege, care se va ridica sau nu la înălţimea rangului moştenit.