În timp ce se plimba pe ţărmul mării, un om a văzut o tânără femeie care părea angajată într-un dans ritual. Se aplecă, după care se ridică în picioare, arcuindu-şi mâinile într-un fel de bolta. Venind mai aproape, omul a observat că nisipul din jurul femeii era înţesat de stele de mare, pe care aceasta le aruncă una câte una înapoi în apă. Omul a luat-o uşor în râs.
– Sunt stele de mare pe plajă pe mile întregi. Care-i diferenţa dacă salvezi câteva din ele? Zâmbind, femeia s-a aplecat şi a mai aruncat o stea de mare înapoi în apă, spunând liniştită” Cu siguranţă este o diferenţă pentru aceasta”.
De la bun început, înţelegem că avem sarcini şi realizări de îndeplinit. Viaţa se prezintă adesea că o cursă de obstacole. Pentru a ne maximiza şansele de succes, petrecem mult timp discutând despre cele ce ne stau în cale. Omul din această poveste nu vede decât obstacole atunci când vorbeşte despre nenumăratele stele de mare. O avertizează pe tânăra femeie că eforturile îi sunt inutile. Prea multe stele de mare, prea puţin timp, prea puţină forţă de muncă ori resurse, rezultate greu de cuantificat…
Povestea, aşa cum este prezentată, nu ne spune nimic despre “succesul” sau “eşecul” misiunii de salvare ori despre proporţia în care peştii au supravieţuit sau au pierit. Nu se descrie trecutul şi nici nu se prezice viitorul. Tot ce ni se spune este că femeia cea tânără este zâmbitoare şi liniştită şi că se mişca în ritm de dans. Ceea ce lipseşte este obişnuită măsurare a progreselor. În locul acesteia, viaţa ni se dezvăluie ca loc al contribuţiilor, iar noi apărând în postura de contributori. Nu deoarece am fi făcut vreun bine în cantitate măsurabilă, ci datorită faptului că aceasta este povestea pe care o spunem.
Sursă: Arta posibilului/ZANDER, Rosamund Stone; ZANDER, Benjamin. – Bucureşti: Publica, 2012, pp. 75-76.