O să vă spun o poveste veche, despre greşeală, trăită de mine, pentru că nu v-am mai spus de mult poveşti şi mulţi dintre domniile voastre, dragi lupi, padawani şi hobbiţi mă certaţi că sunt leneş cu povestitul. Ascult şi mă supun!
Mă aflam de mai mulţi ani la Teheran şi vinerile, ziua liberă islamică, sau orice zi liberă, le petreceam, aproape toate, în marele Bazar, probabil cel mai mare din lume. Bazarul persan este o lume. După câţiva ani de zile eram cunoscut, învăţasem puţină farsi şi stătură mea de european şi ochii albaştri nu treceau neobservaţi. Mi se spunea Rahman ben Al-Kitab. Adică “cel milostiv, fiul cărţii, cărturarul”.
Eram invitat de toţi negustorii să le calc pragul şi să bem împreună ceai înmiresmat cu o bucăţică de zahăr candel în obraz. Ştiau că sunt sărac şi nu o să cumpăr nimic, dar le lipsea o discuţie. Şi apoi dacă este un muşteriu, ba chiar unul european, poate mai intră unul, nu? Este una din legile achiziţiei. Dacă cineva ar dori să înveţe comerţ adevărat, trebuie neapărat să treacă prin “Universitatea Bazar”.
Mă fascina aleea vânzătorilor de covoare. Cele mai superbe covoare persane din lume, de Tabriz, Mashad, Yazd, Shiraz. Nu vă puteţi închipui ce minunăţii au văzut ochii mei. Mă atrăgeau negustorii, mirosul acela imposibil de definit, specific, stivele imense de covoare.
Dar mai ales negustorii, care aveau o filosofie aparte. Treptat, după ani de zile, le-am cucerit încrederea. Au început să-mi povestească, pentru că “haide, eram unul de al lor”. Şi eu am început “să văd” să cunosc numărul de noduri, modul de legare, fineţea lânii sau a mătăsii, modul de dărăcire, desenul folosit, locul unde fusese făcut, dacă era făcut de copii sau femei, vopsele folosite, îndesirea artificială sau naturală.
Plăcerea negustorilor era să-mi arate, unul câte unul, covoarele persane pe care le aveau. Doi “pesari”, băieţi de ajutor, ridicau covorul din stiva de peste un metru înălţime şi îl puneau pe un stativ, sau pur şi simplu îl etalau pe uliţă, să treacă lumea peste el. “Ei ce zici?” mă îmbiau negustorii zâmbind prietenos. Făceam observaţii asupra culorii, desenului etc. Într-o zi am spus unui negustor “Nu ştiu ce se întâmplă, dar am observat, iată aici, la alte covoare în altă parte, un mic defect, sigur, nu se vede, dar eu se pare, că am acumulat am ceva experienţă”.
Negustorul a sărit în sus de bucurie, a zis ceva ce nu prea am înţeles, dar care era plin de Allah şi formule rituale în sonora farsi pahlavi şi m-a înfăşcat de o mână trăgându-mă după el. Pe drum, la toţi negustorii spunea cam aceiaşi formulă şi ei erau foarte încântaţi şi aruncau în noi cu orez, năut şi bucăţi mici de zahăr. M-am liniştit!
M-a dus la starostele breslei. I-a povestit aşa de repede că nu am înţeles nimic. Apoi starostele, un om de anumită vârstă, dar nobil şi frumos ca din poemele lui Hafez, m-a întrebat: “Farengi”, străinule, ce ai văzut?”
I-am explicat în puţina farsi pe care o ştiam. Privirea bărbatului din faţa mea a început să zâmbească. Apoi s-a sculat de unde stătea “turceşte” m-a strâns în braţe şi m-a sărutat ritual, de trei ori, bărbăteşte. Aşa am fost adoptat drept “bazargi”, unul dintre cei din Bazar. Mi-a folosit mult această calitate, pe care apoi o ştiau, nu ştiu cum, toţi negustorii. Starostele breslei mi-a spus o frază care o ţin minte şi astăzi.
Ascultaţi şi luaţi aminte:
“Tot ceea ce este omenesc trebuie să aibă un mic, sau mai mare defect, numai Dumnezeu este Perfect!”
Covoarele persane aveau făcute, cu bună ştiinţă, un defect, acolo, aproape neobservat, dar ştiut de ţesător, care îşi îndeplinea jurământul, canonul ritual al breslei de a nu face “ceva perfect, ceva neomenesc, ceva dincolo de puterea omului”! Omul este supus greşelii! Şi trebuie să o mărturisească, să o arate, ca să fie iertat şi ca să se îndrepte!
Radu ŞTEFĂNESCU
Sursă: http://www.evz.ro/horoscopul-lui-dom-profesor-din-greseala-in-greseala-spre-victoria-finala.html