A fost odată o femeie plăpândă al cărei soţ iubitor murise, astfel încât ea merse să trăiască cu fiul ei şi cu soţia şi fiica acestuia. Cu fiecare zi ce trecea, vederea şi auzul femeii se înrăutăţeau. Câteodată mâinile îi tremurau atât de tare, încât scăpa fasolea din farfurie pe podea, iar supa i se scurgea din bol.
Fiul şi soţia lui se înfuriau foarte tare văzând mizeria pe care o făcea şi într-o zi îi spuseră că era de ajuns. Aşa că aşezară o măsuţă pentru bătrâna într-un colţ, lângă cămara şi o puseră să mănânce acolo, singură. În tot acest timp, ea îi privea din partea opusă a camerei, cu ochii plini de lacrimi, dar ei abia îi vorbeau în timp ce mâncau, ocărând-o din când în când pentru că îşi scapă lingura sau furculiţa.
Intro seara, chiar înainte de cină, fetiţa stătea pe podea jucându-se cu cuburile ei. „Ce construieşti”, întreba tatăl ei cu seriozitate. „Construiesc o măsuţă pentru tine şi pentru mama atunci când am să fiu mare.” Părinţii copilei conştientizară natura acţiunilor lor şi tristeţea pe care o provocaseră. În seara respectivă o aduseră pe bătrâna înapoi la masă, la locul cuvenit. Din acea zi, mâncară numai împreună cu ei, iar când mâncarea cădea de pe masa sau o furculiţă aluneca pe podea nimeni nu se mai supără.
În această povestire părinţii nu erau oameni răi, ei aveau nevoie, pur şi simplu, de o scânteie de conştientizare care să le aprindă flacăra compasiunii. Compasiunea şi gesturile zilnice de bunătate îmbogăţesc foarte mult viaţa.
Sursă: Călugărul care şi-a vândut Ferrari-ul: O fabulă spirituală despre împlinirea visurilor şi a destinului propriu/SHARMA, Robin S.- Bucureşti: VIDIA, 2010, pp. 198-199.