Un maestru zen mergea în tăcere de-a lungul unei cărări de munte împreună cu unul dintre discipolii lui. Când au ajuns în dreptul unui cedru străvechi s-au oprit să ia o masă simplă, constând din orez şi legume. După ce au mâncat, discipolul, un călugăr tânăr care încă nu găsise cheia către misterul zenului, a rupt tăcerea întrebându-şi maestrul: “Maestre, cum intru în zen?”
Întrebă, desigur, cum să intre în starea de conştiinţă reprezentată de zen.
Maestrul a păstrat tăcerea. S-au scurs aproape cinci minute în care discipolul aştepta cu nerăbdare un răspuns. Era pe cale să pună o nouă întrebare când maestrul a vorbit deodată: “Auzi susurul pârâului aceluia de munte?”
Discipolul nu realizase că există vreun pârâu de munte. Fusese prea ocupat să se gândească la semnificaţia zenului. Acum, pentru că ascultă că să audă sunetul, mintea gălăgioasă i s-a potolit. La început nu auzea nimic. Apoi, gândurile lui au făcut loc unei vigilente sporite şi brusc a putut auzi murmurul abia perceptibil al unui pârâiaş aflat în mare depărtare.
“Da, acum îl aud”, a răspuns.
Maestrul a ridicat degetul şi, cu o privire în acelaşi timp blândă şi fioroasă, a spus: “Intra în zen de-acolo.”
Discipolul era uluit. Acesta era primul său satori – o străfulgerare a iluminării. Ştia ce este zenul, fără să ştie ce anume ştia.
Şi-a continuat drumul în tăcere. Discipolul era uimit de cât de vie era lumea care-l înconjura. Părea că trăieşte totul pentru prima dată. Totuşi, încetul cu încetul, gândurile i-au revenit. Liniştea vigilentă a fost acoperită de zgomotul minţii şi, nu după mult timp, avea o nouă întrebare. “Maestre”, a rostit, “m-am tot gândit. Ce-ai fi spus dacă n-aş fi putut să aud părăul de munte?” Maestrul s-a oprit, s-a uitat la el, a ridicat degetul şi i-a spus: “Intra în zen de-acolo.”
Sursă: Un pământ nou: Trezirea conştiinţei umane/TOLLE, Eckhart. – Bucureşti: Curtea Veche, 2012, pp. 194-195.