Prima prietenie a unui om trebuie să fie cu sine însuşi, dar foarte rar vei găsi pe cineva care să fie prieten cu sine. Noi suntem duşmani cu noi înşine, iar în tot acest timp speram în van că putem fi prieteni cu altcineva.
Am fost învăţaţi să ne condamnăm, Iubirea de sine a fost considerate un păcat. Nu este. Ea e fundamental tuturor celorlalte iubiri. Numai prin iubire de sine e posibilă iubirea altruistă. Din cauză că iubirea de sine a fost condamnată, toate celelalte posibilităţi de iubire au dispărut de pe faţa pământului. Aceasta a fost o strategie şireată de a distruge iubirea.
E ca şi cum ai spune unui copac: “Nu te hrăni din pământ; e un păcat. Nu te hrăni de la luna şi de la soare şi de la stele; aşa ceva e egoism. Fii altruist – ajută alţi copaci.” Pare logic, şi tocmai aici e pericolul. Pare logic: dacă vrei să-i ajuţi pe alţii, atunci sacrifică-te; ajutor înseamnă sacrificiu. Dar dacă un copac se sacrifice, el va muri, nu va putea să ajute nici un alt copac; nu va mai putea să mai existe, deloc.
Aţi fost învăţaţi: “Nu te iubi”. Acesta a fost aproape un mesaj universal din partea tuturor aşa-ziselor religii organizate. Nu din partea lui Iisus, dar cu siguranţă din partea creştinismului; nu din partea lui Buddha, dar din partea budismului – din partea tuturor religiilor organizate, aceasta a fost învăţătura: Condamnă-te, eşti un păcătos, nu valorezi nimic.
Şi din cauza acestei condamnări, copacul fiinţei umane s-a contractat, şi-a pierdut splendoarea, nu se mai poate bucura. Oamenii se târăsc cumva prin viaţă. Oamenii nu au nici un fel de rădăcini în existenţa – sunt dezrădăcinaţi. Ei încearcă să le fie de ajutor altora şi nu pot, din cauză că n-au fost prietenoşi cu ei înşişi.
Sursă: Osho pentru fiecare zi: 365 de meditaţii pentru aici şi acum. – Bucureşti: Literă, 2016, pp. 137-138