Motto: “Sunt mulţumit cum m-am descurcat în viaţă. Deşi am muncit mult, satisfacţia mea a fost una singură, să fiu mulţumit de faptele mele, de mine însumi. “(Ion MORCOV, ţăran, la 102 ani în 7 ian. 2016)
De ce un astfel de bilanţ?
Fiecare dintre noi, ca şi oameni ce vieţuiesc într-o societate, avem propriul drum de parcurs pe o scară divină a existenţei umane. Şi viaţa mea este o poveste, dar foarte puţini semeni din jur o înţeleg sau o descifrează. Facem parte din ceea ce facem, bine sau rău, pentru noi sau pentru apropiaţii noştri, rude, prieteni sau necunoscuţi.
Am fost un omuleţ născut din flori sălbatice de câmp, un copil nedorit, părăsit şi neiubit de părinţi; acest început neprielnic mi-a influenţat întreaga viaţă în care avem etape şi cărări de parcurs, alese de noi sau de alţii. Conştienţi sau nu trecem dintr-o etapă în alta, brusc sau lent. Din cei de peste 64 de ani de viaţă, 44 şi jumătate i-am parcurs activ, lucrând ca şi bibliotecar, meserie modestă, slab plătita şi puţin dorită, înscrisă în COR sub codul de 262202, meserie pe care am îndrăgit-o cu tot sufletul.
Când ajungi la o cotitură importantă de drum din viaţa ta îţi faci întotdeauna un mic bilanţ, cu realizări şi neîmpliniri. De ce? Pentru a continua liniştit şi chibzuit pe drumul rămas cu alte fapte bune pentru semenii tăi. Doresc ca cei din jurul meu, prieteni sau duşmani, cunoscuţi sau necunoscuţi, să afle exact ce am făcut şi cum am gândit. Nimeni nu o poate face mai bine decât tu însuţi! Am ales acum un altfel de Bilanţ diferit şi neobişnuit, care sper să mă descifreze corect şi, mai ales, să nu supere pe nimeni, iar cei care îl vor cunoaşte, să extragă ideile bune şi să le aplice în viaţa reală.
Care a fost linia vieţii tale în profesie?
În primii ani de meserie am tăcut şi am învăţat. Apoi am vorbit şi am acţionat. Între timp oamenii din jur şi faptele lor s-au schimbat ca şi mod de manifestare şi urmări. Dar şi eu m-am schimbat! În ultimii 20 ani am tăcut din nou pentru că nu mai eram luat în seamă sau ascultat de şefi şi colegi care nu îmi cunoşteau ce fac concret sau ce doream să continuu sau să schimb. Ajuns sus de tot în meserie, în finalul acestui drum de etapă, am rămas aproape singur, mic şi neînsemnat faţă de cei care m-au însoţit sau condus.
Pentru a nu face valuri prin schimbări adevărate în spaţiul public, din 1997 şi până în prezent, am fost înlăturat din Consiliul de administraţie, ignorant, izolat şi ţinut pe o poziţie inferioară. Ce am propus sau sugerat a fost ignorat sau respins. Urmările se văd azi: biblioteca nu mai funcţionează după rosturile ei adevărate ci are cu totul alt drum, direcţionat pentru interese sau obiective care nu au aproape nimic de a face cu cartea trebuincioasă sau cu lectura reală. În opinia mea, sub acoperişul instituţiei, se cheltuiesc sume exagerat de mari pentru evenimente sociale şi culturale care nu prea au legătură directă cu rostul unei biblioteci publice în era digitalizării. Oameni cu rosturi depăşite, firme şi ONG-uri vieţuiesc în linişte cu bani publici alocaţi instituţiei. Ştiu că această opinie spusă acum va supăra, dar aşa văd eu lucrurile din zona oamenilor simpli şi truditori.
În cei peste 44 de ani de domnie în bibliotecă am fost atins, conştient sau nu, dar permanent, de aşa-zisul joc nevăzut de intimidare din partea unor şefi, manifestat prin încercarea de a-mi limita rolul în diferite componente ale activităţii de bibliotecă. Le era frică că am să le ocup postul! Dar pe mine NU mă interesa postul lor comod obţinut prin pile, mijloace, interese sau birocraţii necunoscute, dar nu întotdeauna corecte şi cunoscute public.
La final de cariera sunt trist şi nemulţumit privind situaţia în ansamblu a instituţiei. Sunt un om învăţat cu schimbarea permanentă în bine pentru societate. Dar ceva nu merge în bibliotecă! Se ignora scopul fundamental al unei biblioteci publice în viaţa comunităţii: deservirea cititorilor cu cartea dorită! Sunt pe deplin sigur că toate problemele subterane se cunosc bine de către cei competenţi să le rezolve. Dar mă întreb în continuare DE CE nu se face NIMIC pentru îndreptarea lor?
Până acum nu m-am odihnit pentru mine, ci doar pentru alţii. Nu am lăsat lucruri nerezolvate sau nefinalizate. Nu am creat nimănui conştient probleme sau răutăţi; dimpotrivă am încercat să fac, în modul meu, numai bine.
Care a fost activitatea ta principală în bibliotecă?
Pentru desfăşurarea normală a instituţiei, în diferite etape de dezvoltare ale ei, de-a lungul anilor am făcut multe treburi: inventarierea cărţilor nou achiziţionate, deservirea publicului la Secţia de Împrumut Adulţi şi Sala de Lectură, întocmirea comenzilor de carte la edituri, alcătuirea cataloagelor alfabetic şi sistematic în formula clasică pe fişe şi apoi digitalizarea lor, îndrumare metodică în judeţ, activităţi de promovare a cărţii şi lecturii, elaborarea de studii de specialitate pentru Revista “Bibliotecă” sau a unor semnalări bibliografice în presa locală şi multe altele, care includ permanentul cărat al cărţilor de colo până colo.
Dar în ultimii 30 de ani principala mea activitatea, ajunsă aproape la perfecţie, a fost clasificarea şi cotarea publicaţiilor. Ce înseamnă acest lucru într-o bibliotecă? Înseamnă, pentru regăsirea şi utilizarea lor la nevoie, ordonarea cărţilor după criterii şi standarde internaţionale, bazate pe un principiu clar şi simplu: “cartea la locul potrivit, pentru cititorul potrivit, la momentul potrivit”. În bibliotecă publică, o carte dintr-o grămadă de cărţi, dacă nu are înscrisă pe coperta o cotă de raft, nu există! Spre a fi împrumutata şi citită, la un moment dat, de către cineva interesat, o carte, fără aceste însemne, nu se poate regăsi în timp util dintr-o mulţime de cărţi!
Ce a rămas concret în urma ta în bibliotecă?
Au rămas, în principal, amprentele minţii şi ale degetelor de la mâini pe fişele clasice de catalog (azi trecute în format digital în calculatoare) şi, mai ales, pe cărţile înregistrate, cotate şi clasificate spre a fi împrumutate de către cititori. Faptul că încă câteva zeci de ani cărţile cotate de mine vor fi împrumutate şi citite de cititori este cea mai mare satisfacţie personală.
Cum aţi vrea să fiţi privit de posteritate?
Pentru faptele lui bune pentru comunitate, un om trebuie apreciat şi preţuit cât este în viaţă, nu după trecerea lui în nefiinţă! De la început mintea mea nu a fost dedicată dobândirii renumelui şi faimei în această lume ci numai vieţuirii mele prin lucrul bine făcut celor din jur. Nu am avut dorinţe obsesive de a apare constant pe prima pagină a mass-mediei sociale, scrisă sau digitală. Nu mi-am dorit să fiu lăudat în rapoarte oficiale, nici să am o statuie în spatele bibliotecii, nici să mi se acorde numele meu unor clădiri, nici să am un portret în beciul clădirii unde am lucrat, nici să mi se înmâneze distincţii de merite culturale de la judeţ sau minister, nici să apar pe afişe de stradă sau pe reţelele digitale.
Niciodată nu mi-am dorit să am mai mult decât posed ca şi consecinţă a muncii mele. Prin ceea ce am făcut, fac sau voi face până la ieşirea naturală din cota de viaţă acordată de Dumnezeu, nu pretind să fiu lăudat, copiat, aniversat, comemorat, dat ca exemplu sau urmat. Vreau să rămân un simplu om în Deşertul de nisip al Creaţiei, normal, anonim şi să fiu eu însumi în tot ceea ce fac.
În ceea ce mă priveşte nu am fost şi nu sunt dispus la compromisuri de referinţă privind adevărul, dreptatea şi binele public. Lecţiile de viaţă şi obiceiurile sănătoase însuşite nu mi le-am schimbat. Conţinu să am obsesia decentei, a lucrului bine făcut, a comportamentelor corecte şi îndârjite, al ajutorului anonim şi tăcut a celor aflaţi în nevoie, a cumpătării, a simplităţii, a echilibrului şi a încrederii în viitor. Şi sunt conştient că acest mod de viaţă nu place tuturor celor din jur.
Ce ziceţi despre lumea de azi?
Lumea în care trăiesc acum este un spaţiu social confuz în care a face ceea ce trebuie şi ce este bun pentru cei mulţi pot fi dificil de îndeplinit, uneori periculos şi adesea total neapreciat de semeni. Victimele aflate în mare nevoie sau neputincioase nu mai pot vorbi la fel de tare precum cei aflaţi la putere. Este o adevărată tragedie tăcută; vieţile lor sunt oprite ca sens de dezvoltare şi schimbare sau chiar distruse iremediabil. Oameni neprofesionişti, rai şi orgolioşi încă lucrează acolo, sus sau între noi, protejaţi de interese ascunse…
Care sunt ultimele tale gânduri din acest auto interviu?
Sunt deplin conştient că faptele mele în sine vor fi uitate de mare parte dintre semenii mei de azi sau de mâine; eu însă nu pot să uit şi să neg ceea ce am făcut cu dăruire şi pasiune. Dar ştiu şi că prin ceea ce am făcut, am rămas cu amprente sufleteşti în această lume divină a umanităţii. Cu linişte şi seninătate, cu încredere şi realism, cu acceptare şi speranţă, sunt pregătit de mult timp să fac un viraj de direcţie în viaţa care mi-a fost alocată prin bunăvoinţa lui Dumnezeu. Pe bună dreptate MARC AURELIU în “Gânduri către tine însuşi” spunea: “Totul este efemer, şi cel care îşi aminteşte, şi cel care este amintit. Este aproape clipa când vei uita de toate, este aproape, de asemenea, clipa când toţi vor uita de tine. Gândeşte-te că nu peste mult timp nu vei mai fi decât nimeni de nicăieri.”
Au trecut două luni de când m-am pensionat şi mare parte din cunoscuţi sau colegi m-au uitat. Ştiam de mult acest lucru!…
Ioan P. ALEXA
Bistriţa, noiembrie – decembrie 2016