Un rău, ce izvora din munţii îndepărtaţi, a luat-o la vale călătorind prin tot felul de meleaguri, ca să ajungă în cele din urmă la nisipurile deşertului. La fel cum trecuse de orice alt obstacol, răul a încercat să-l traverseze şi pe acesta, dar îndată ce intră în zona nisipoasă apele sale dispăreau.
Avea însă convingerea că destinul sau este să traverseze acest deşert, dar totuşi nu se întrevedea nicio cale. Dintr-odată, s-a auzit şoaptă unei voci ascunse, ce venea chiar din inima deşertului: “Vântul traversează deşertul, şi răul poate face la fel.”
Răul a obiectat spunând că şi-a aruncat apele în întinderea nisipului, dar că acestea au fost mereu absorbite; în schimb, vântul poate zbura, de aceea e capabil să traverseze deşertul. “Dacă te repezi înainte în felul tău obişnuit, nu vei putea trece. Ori vei dispărea, ori vei deveni o mlaştină. Trebuie să-i permiţi vântului să te ducă la destinaţie.”
“Dar cum se poate petrece aşa ceva?” “Lăsându-te să fii absorbit în vânt.”
O astfel de idee era de neacceptat. Nu voia să-şi piardă individualitatea. De unde putea să ştie că, odată pierdută, o va mai recâştiga vreodată?
“Vântul”, spuse nisipul, “îndeplineşte această funcţie. Ia apă, o duce peste deşert, şi apoi o lasă să cadă din nou. Coborând în chip de ploaie, apa devine din nou rău.”
“Cum pot şti că este adevărat ce-mi spui?”
“Aşa stau lucrurile. Oricum, dacă nu mă crezi, tu ştii că poţi deveni doar o mlaştină, şi chiar şi pentru asta e nevoie de mulţi, mulţi ani, ceea ce cu siguranţă, nu e ca şi cum ai fi un rău.”
“Dar nu pot continua să fiu acelaşi rău care sunt astăzi?”
“În nici un caz nu poţi rămâne la fel”, spuse glasul şoptit. “Ceea ce este esenţial în tine este dus departe şi va ajunge să formeze din nou un rău. Numele pe care îl ai acum spune că încă nu ştii care parte din tine este cea esenţială.”
Când a auzit aceasta, unele ecouri au început să apară în gândurile râului. În mod nedesluşit, şi-a amintit de o stare în care el – sau parcă o parte a sa – fusese ţinut în braţele unui vânt. Şi-a amintit de asemenea – sau doar i s-a părut? – Că era un proces necesar, dar nu neapărat unul evident. Şi răul şi-a ridicat vaporii de apă în braţele primitoare ale vântului, care uşor şi cu blândeţe l-a purtat cu el în sus şi departe, şi imediat ce au ajuns în vârful muntelui, la multe, multe mile distanţă, l-a lăsat să cadă uşor.
Şi pentru că răul trecuse prin toate acele îndoieli, a reuşit să-şi amintească şi să reţină cu putere în mintea sa detaliile acestei experienţe. Şi-a spus: “Da, acum am aflat care este adevărata mea identitate.”
Răul învăţase. Dar nisipurile au şoptit: “Noi ştim, pentru că vedem în fiecare zi povestea repetându-se; şi pentru că noi, nisipurile, ne întindem de la malul râului până la munte.”
De aceea se spune că felul în care fluxul vieţii trebuie să se desfăşoare stă scris în nisipuri.
OSHO
Sursă: Înţelepciunea nisipurilor: O nouă perspectivă asupra insecurităţii/OSHO.- Bucureşti; ATAMAN, 2018, pp. 1-2.
P.S. În următoarele pagini (10-29) autorul explică detaliat semnificația simbolică a fiecărui cuvânt sau faptă din poveste, „una dintre cele mai frumoase.”