Un om avea o grădină pentru cultivarea căreia apa care-i curgea prin curte nu-i era suficientă, motiv pentru care mai cumpăra apă și din vecini. Vrând să nu mai plătească vecinilor apa trebuincioasă, s-a hotărât să mai facă o fântână la el în curte din care să-și acopere nevoile. Însă, cum nu avea nici unelte și nici știință să sape după apă, omul s-a dus la șeful satului și l-a rugat să-i dea el pe unii din fântânarii lui. Șeful se-nvoi și și-a trimis de îndată meseriașii, asigurându-l totodată pe gospodar că se va ocupa personal și cu paza curții sale.
Fântânarii, odată sosiți, după ce au căutat și găsit apa, au trecut de îndată la săpatul fântânii. Meseriașii i-au spus și prețul lucrării: 9 din 10 căldări cu apă scoase din fântâna! Și asta atâta vreme cât izvorul va avea apă. Iar dacă găleata de apă nu-i va fi suficientă, pentru restul de apă care-i va fi necesară gospodarul urma să plătească fântânarilor același preț pe apa scoasă de la el din ogradă cu cel plătit vecinilor. Mai mult, pentru cât i-au scotocit ogradă, meseriașii urmează să păstreze câțiva ani și cea de-a zecea din zece căldare de apă…
Omul începu să aibă discuții în familie: dacă merită să-și strice curtea pentru a scoate apă de care familia se va bucura prea puțin, sau deloc. Dacă e bine să bată cărări pentru străinii care urmau să care cele 9 din zece căldări cu apă scoase de la el din ogradă. Dacă nu cumva ar fi mai bine ca în câțiva ani să-și facă el unelte și să învețe să sape fântâni… sau măcar să pretindă de la fântânari același număr de căldări de apă precum alți membri ai comunității sale: între 3 și 6 căldări din zece în loc de una din zece cum îi oferiră meseriașii Șefului satului.
Văzându-l că ezită, Șeful satului începu să-i spună pe un ton ușor amenințător că e mai bine și pentru el și pentru tot sătul să scoată fântânarii apă de la el, că acum vor ști vecinii că are apă și că însăși ograda lui e în pericol de a fi călcată de dușmani invidioși, că o să devină un membru de seamă al comunității și alte vorbe meșteșugite ce aveau darul de a-l convinge. Că e prea târziu să se mai răzgândească, deși fântâna încă nu era săpată.
De frica Șefului satului gospodarul se învoi și plăti prețul cerut: din curtea lui ani de-a rândul fântânarii scoaseră apă pe care i-o vândură lui și altor vecini pe bani grei, curtea i-a fost distrusă de activitatea meseriașilor, copiii lui, săraci și umiliți în propria ogradă, fugiră prin vecini unde deveniră argați.
Tâlcul poveștii?
Bogăția pentru proști e un blestem și viața lungă pentru lași este o pedeapsă.
Dan CHITIC – România liberă, 2 oct. 2018
Sursă: https://romanialibera.ro/opinii/saptamana-mare-a-invierii-nationale-754811