Așa că o să dau curs multelor cereri să vă mai spun o poveste. Ascult și mă supun!
În bunul spirit al Porţilor Orientului, cum s-a numit locul acesta pe care trăim, vă fac părtaşi la o pildă. Se numeşte „Califul Harun al-Rashid și cerșetorii din Bagdad” şi fiind o veche sărbătoare, ascultaţi şi luaţi aminte:
Marele Harun al-Rashid, cel născut în Persia, emirul și califul dreptcredicioşilor, a avut mari probleme în timp ce se războia cu sirienii şi armatele împăratului din Bizanţ. A trebuit să angajeze mercenari pe bani grei. Oşti plătite cu banii împrumutaţi de la negustorii din Bagdad. Ăsta pe lângă cheltuielile uriaşe făcute cu propriile oşti. Războiul mergea greu şi victoriile erau rare, cu toate că una peste alta, nimeni nu mai punea la îndoială rezultatul final. Totuşi, negustorii aveau nevoie de banii împrumutați, ca să echipeze corăbii şi să le trimită în Indii şi în China pentru mătăsuri şi mirodenii.
Mai întâi cu capul plecat şi cu supuşenie, apoi din ce în ce mai cu obrăznicie, negustorii se prezentau la curtea califului şi cereau banii înapoi. Harun asculta fără să clipească, ba chiar îl oprea pe prea supusul şi credinciosul Jaffar, vizirul, care era gata să scoată sabia de Damasc din teacă la auzul vorbelor nu prea protocolare ale negustorilor. Harun le mulţumea negustorilor pentru „vorbele înţelepte şi drepte” şi le promitea că la sfârşitul războiului, când se va bucura de fructele cuceririi le va da banii înapoi „îndoit şi întreit”. Până atunci să facă bine dreptcredincioşii negustori şi să aibă răbdare. „Da, dar până când?”, zâmbeau rău negustorii frecând din degete după banii împrumutaţi. „Sunt pe aceiaşi corabie cu voi, spunea Harun, dacă oştile mele pierd războiul eu îmi pierd tronul şi capul iar voi câteva sute de dinari!”
Negustorii vizibil nemulţumiţi duceau mâna la frunte la gură şi la inimă şi apoi plecau retrăgându-se cu spatele. Gestul dreptcredincioşilor era de data asta „că atât timp cât vor vedea lumina soarelui şi le va mai bătea inima în piept, negustorii vor cere în gura mare înapoi banii”, spunea Jaffar.
De la un timp vizitele negustorilor s-au mai rărit în schimb au apărut în pieţele oraşului o mulţime de cântăreţi zdrenţăroşi, cerșetori. În versuri meşteşugite ei spuneau că degeaba este Harun al-Rashid „lumina credinţei” şi „speranţa Islamului”, dacă nu este în stare să-şi respecte promisiunile faţă de proprii negustori. „Lasă-mă, Înălţate, să-i tai cu gărzile mele!” gemea Jaffar. „Nu!” a spus Harun al-Rashid „un fir de păr să nu se clintească!” „Dar să mi-i aduci pe toţi şi să organizezi un mare banchet!”
Şi aşa, toţi cerșetorii, cu moartea în suflet, s-au văzut strânşi în marea sală a fortăreţei Sadun din mijlocul Bagdadului. Acolo au fost serviţi din farfurii de aur şi pahare de sticlă persană de către nişte fete frumoase cum numai în vis se poate visa. Ghiftuiţi şi mulţumiţi, cântăreţii cerșetori au fost conduşi în tot palatul de către Jaffar. Au văzut bogăţii nemaiîntâlnite, draperii grele cusute cu aur, uşi de argint masiv şi vase chinezeşti de un stat de om. Minunaţi de cele văzute, cântăreţii au intrat în sala tronului unde îi aştepa toată curtea lui Harun al-Rashid, în cele mai bogate haine.
Cerșetorii s-au prosternat în faţa tronului. „Ridicaţi-vă şi veniţi mai aproape! Vreau să mă sfătuiesc cu voi, după obiceiul meu, cel care mă făcea să mă pogor în oraş cu haine sărăcăcioase ca să ştiu ce vrea poporul meu!” a zâmbit Harun al-Rashid. „Sunt eu, oare, bogat?” a întrebat emirul. „Preaînălţate, bogat cum numai în vis se poate visa!” au răspuns într-un cor cerșetorii. Şi au mai discutat multe, că după o masă îmbelşugată stropită cu vin de Shiraz, cântăreţii aveau chef de vorbă. Aşa a aflat Harun al-Rashid cine i-a angajat să cânte împotrivă-i, cine a făcut cântecele, şi ale cui rude au pierdut bani cu împrumuturile. Apoi le-a făcut cântăreţilor daruri bogate şi i-a lăsat să plece în calea lui Allah.
De a doua zi cerșetorii, în cântecele lor, au început să proslăvească „milă şi credinţa apărătorului Bagdadului”.
Iar Harun al-Rashid i-a chemat pe unii negustori cu împrumuturi foarte mici şi le-a dat banii întreit. Zvonul s-a răspândit iar negustorii au început să stea pe la casele lor ca să nu piardă solul care i-ar fi chemat la Curte. Aşa a trecut ceva timp, Harun al-Rashid i-a bătut pe sirieni şi a respins armatele Bizanţului, iar în teritoriile recuperate, sau, nou cucerite, a numit guvernatori pe negustorii sau pe fii negustorilor de la care împrumutase foarte mulţi bani. „Duceţi-vă şi luaţi-vă banii şi de zece ori, eu nu mă supăr!” a zâmbit Harun al-Rashid. Iar negustorii, ameţiţi de cinstea care li se făcea, s-au dovedit a fi buni guvernanţi, pentru că aveau interesul că provincia respectivă să fie prosperă, ca să-şi poată lua banii înapoi.
Toată lumea a fost mulţumită, la final, iar Harun al-Rashid a rămas în istorie ca un conducător strălucit şi inspirat, „gloria nepieritoare şi vârful semeţ al Islamului”!
Morala nr. 1: Dacă ai bani împrumutaţi, să faci bine să-i dai înapoi, într-o formă, sau în alta!
Morala nr. 2: Cântăreţii s-au transformat în presă. Dacă nu le dai de mâncare, cântă fals, ba pot să cânte altceva. Şi nu o să-ţi placă!
Morala nr. 3: Nimic din ceea ce pare a fi, nu este aşa!
Radu Costin ŞTEFĂNESCU
Sursă: https://evz.ro/horoscop-califul-harun-al-rashid.html