JOHN WELWOOD. In căutarea unui continent pierdut: IUBIREA
„Lumea şi-a pierdut sufletul. Acesta este adevăratul motiv al depresiei şi rătăcirii” – interviu cu John Welwood, psihoterapeut american, doctor în psihologie şi unul dintre cei mai cunoscuţi autori pe domeniul său în Statele Unite şi Europa
După ce a obţinut o diplomă în filosofie, John Welwood şi-a continuat studiile în SUA şi a trecut prin diverse stagii de pregătire cu maeştri ai budismului zen. John Welwood se consideră pe sine o punte între sistemele filosofice orientale şi psihologia analitică de tip european şi propune o nouă viziune integratoare asupra fiinţei, centrată în jurul inimii. Susţine conferinţe şi seminarii în întreaga lume.
În limba română au fost traduse trei dintre cele mai bune cărţi ale sale: „Psihologia trezirii”, „Călătoria inimii” şi „Iubiri perfecte, relaţii imperfecte”.
Argument: „Prima surpriză pe care mi-a oferit-o John Welwood au fost cărţile sale. Mi se păruseră extraordinare, pentru că principalul său mesaj, oricît ar părea de straniu pentru un psiholog american, era întoarcerea la suflet, la inimă, la spiritualitate, ca soluţie la nefericirea generalizată ce caracterizează societăţile de consum. Într-o bună zi, pe cînd mă aflam la Paris şi am aflat că susţine o conferinţă, am vrut să văd despre ce e vorba. Tema era psihologie şi spiritualitate. Aşa l-am cunoscut pe John Welwood. Ţinînd cont de succesul pe care-l au cărţile sale în America şi în Europa (trei dintre ele au fost traduse şi în România), de faima sa, mă aşteptam să întîlnesc un personaj rigid, distant şi politicos. În loc de toate acestea, am descoperit un om simplu, de o timiditate pe care abia şi-o poate masca, de o căldura şi o spontaneitate incredibile. A intrat în sală, înalt, slab, cu părul şi barba albe şi a schiţat o plecăciune timidă. Publicul tăcea. Şi-a luat un scaun pe care l-a pus printre oameni şi a început să vorbească. A fost cea de-a doua mare supriză pe care mi-a oferit-o John Welwood. Nu avea nimic din aerul de profesor, de doctor în psihologie, de autor publicat pe cinci continente. Cu o modestie şi o deschidere extraordinare, cu o căldură radiantă care i-a molipsit în cele din urmă pe toţi auditorii, a vorbit liber despre iubire şi despre inimă, despre suflet şi despre meditaţie, despre lumea în care trăim, despre fericire şi nefericire. Vorbind, părea mai curînd fragil decît sigur pe sine, părea vulnerabil şi emotiv, apropiat şi deschis, un om aflat el însuşi în căutare, care împărtăşeşte cu ceilalţi propriile sale experienţe.
Am descoperit, în timpul conferinţei, dar mai ales în discuţiile pe care le-am avut ulterior că, dacă ar trebui să poarte o etichetă, lui Welwood i s-ar potrivi cel mai mult aceea de căutător. Un om aflat în căutare, în primul rînd de natură spirituală. Întrebările cărora Welwood încearcă să le răspundă sînt întrebări valabile pentru oamenii tuturor timpurilor, din toate societăţile. Cine sîntem cu adevărat? Cum facem să fim mai puţin nefericiţi? Cum facem să fim mai sănătoşi? Mai puţin însinguraţi? Şi pentru că Welwood vorbeşte mereu despre inimă şi despre iubire ca despre esenţa fiinţei, mi-am spus că toate acestea sînt la fel de valabile în România, ca oriunde în altă parte din lume. Vă propunem, deci, un dialog despre inimă, cu unul din cei mai mari cunoscători ai ei” – Horia Ţurcanu
„Noi, cei care am uitat de inima noastră”
– John Welwood, vorbiţi mereu despre inimă, despre a simţi. Este atît de important?
– În lumea de astăzi da, pentru că inima este pe cale să fie uitată, ignorată. Ne-am părăsit inima, am uitat că o avem. Ne aducem aminte uneori de ea, dar numai atunci cînd „ne doare”, cînd resimţim ceva atît de dureros, încît ecoul durerii coboară în zona aceasta, a inimii, de care, în general, nu sîntem conştienţi. Nu ne amintim că avem o inimă în viaţa de zi cu zi. Sîntem prea ocupaţi să gîndim, să analizăm, să acţionăm, să facem planuri, să raţionăm pe baza a ceea ce am învăţat, deci pe baza unor experienţe trecute, aşa încît nu ne trece prin cap să ne oprim o clipă şi să fim atenţi la ceea ce ne spune inima noastră. Dacă am face-o, am descoperi că inima este un barometru foarte sensibil al realităţii dimprejurul nostru, că fără să facă nici calcule, nici evaluări, inima simte, este într-un fel misterios racordată permanent la tot ceea ce ne înconjoară. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, inima noastră – şi prin extensie corpul nostru – este o poarta către cele mai profunde, către cele mai stabile, dar şi cele mai inefabile părţi ale fiinţei noastre. Este suficient să le dăm atenţie, să stăm cu ele, să fim cu ele, pentru a avea acces la aceste părţi ale fiinţei pe care în general le ignorăm. Dacă am face-o, am fi mai liniştiţi, mai puţin speriaţi, mai puţin stresaţi, mai sănătoşi şi mai fericiţi decît sîntem. Am fi mai atenţi cu ceilalţi, mai prezenţi, mai buni. Lumea noastră interioară şi reflexia ei pe care o creăm, adică lumea exterioară în care trăim, ar arăta altfel. În loc de asta, sîntem în permanenţă într-o alergare, într-o fugă, sîntem într-o agitaţie care caracterizează lumea modernă şi care, în cele din urmă, ne rupe de tot de ceea ce sîntem noi cu adevărat. Cînd intervine această ruptură, devenim cu adevărat nefericiţi, depresivi, într-un cuvînt ne îmbolnăvim, pentru ca sîntem rupţi de sursa energiei noastre vitale, la fel cum un copac lipsit de lumina soarelui se usucă. Întoarcerea la inimă ne-ar schimba viaţa şi felul în care privim împrejurul nostru, iar asta ar schimba lumea.
„O cale: întoarcerea la credinţă”
– Ce drum ar trebui să urmăm pentru a ne regăsi inima? Există metode pe care să le învăţăm?
– Ar fi bine dacă Occidentul şi-ar aminti despre bazele creştine ale civilizaţiei sale şi ar redescoperi spiritualitatea sa originară, care este una excepţională. Numai că această spiritualitate a fost pierdută, ca oricare alta, de altfel. Occidentul a luat-o pe alt drum. Din nefericire, biserica s-a îndepărtat şi ea de revelaţie şi oamenii nu mai găsesc în biserică decît rareori ceea ce caută. Acelaşi lucru s-a petrecut cîndva şi cu mine. Simţeam că nu găsesc în biserică ceea ce căutam. Aşa am ajuns să cercetez diferite alte tradiţii spirituale, mai conservatoare. Aşa am ajuns la tradiţiile orientale şi am înţeles un lucru fundamental: că spiritualitatea contemplativă a orientului poate aduce ceva ce occidentului îi lipseşte sau a uitat. Această latură contemplativă are implicaţii enorme asupra sănătăţii şi vindecării psihologice, dar şi asupra relaţiilor dintre oameni şi a comunităţii. Cu toate astea, budismul zen, de exemplu, nu este mai bun cu nimic decît creştinismul, care are şi el latura sa contemplativă extraordinară. Pînă la urmă, rugăciunea europeană, aşa cum o cunoaştem noi, este o formă de meditaţie, sau invers, meditaţia este o formă de rugăciune. Creştinismul este un punct de plecare la fel de bun ca orice altă tradiţie spirituală a lumii. Importantă este întoarcerea la credinţă, la aspectele noastre profunde, uitate, abandonate. Iisus vorbeşte despre inimă, Evangheliile sînt pline de indicii, dar cîţi dintre occidentali au reflectat vreodată la toate acestea?
„Cînd oamenii au început să creadă că pot controla totul, s-a produs o ruptură”
– Bine, dar cum putem trăi totuşi în lumea secolului 21, într-un mod contemplativ? Ni se cere mai mult să facem decît să fim…
– Nu e nimic rău în a-ţi folosi mintea, ba dimpotrivă, avem nevoie de ea ca să putem trăi, dar a trăi exclusiv prin intermediul minţii conduce în cele din urmă la stres, la boli psihice, la alienare, la nefericire şi la boli fizice care nu sînt decît reflexii ale psihicului în corp. Îndepărtarea totală de adevărata noastră natură ne aduce prejudicii grave. Trebuie să învăţăm să ne întoarcem la noi înşine, să ne luăm răstimpul pentru a reface contactul cu inima noastră. Această dimensiune fundamentală a fiinţei se caracterizează prin deschidere, prin linişte, printr-o anumită căldură pe care o vom recunoaşte imediat, printr-o forţă care ne inundă în clipa în care intrăm în contact cu ea. Este ceea ce se numeşte iubirea necondiţionată, despre care vorbesc marii mistici, fie ei europeni sau orientali. Numai că, în Occident, trăirile marilor mistici au căzut în derizoriu, oamenii în cel mai bun caz zîmbesc, dacă nu cumva dispreţuiesc dimensiunea metafizică, spirituală a existenţei, fiind convinşi că singura realitate este aceea pe care o poţi atinge cu mîna, aceea pe care o poţi calcula, prevedea, evalua cu mintea. Undeva, cîndva în istoria Occidentului, s-a petrecut o ruptură, o sciziune, atunci cînd oamenii au început să creadă că pot controla totul, că pot înţelege totul cu mintea, în momentul în care au început să creadă în omnipotenţa minţii. Au crezut că mintea este calea. Şi într-un fel este. Dar îndepărtarea de natura fundamentală a început să-şi arate rezultatele. Civilizaţia tehnologică nu i-a făcut pe oameni mai fericiţi, ba e interesant de ştiut că există studii din care reiese că, în ţările cu nivelul de trai cel mai ridicat, în ţările cu economii şi industrii puternice, oamenii se declară mai nefericiţi decît săracii lumii a treia. Consumul de antidepresive este cel mai ridicat în ţări foarte avansate cum sînt SUA sau Franţa. Acest lucru se datorează faptului că oamenii s-au îndepărtat de natură, de ei înşişi, s-au transformat într-un fel de prizonieri ai minţii. Au construit sisteme sociale şi economice care au la bază această abordare, chiar şi medicina, chiar şi psihologia au abordări mecanice, structuraliste, rigide. Totul pare perfect şi totuşi ceva nu merge. Ceea ce lipseşte este tocmai această deschidere, această căldură, această apropiere de natura propriei noastre fiinţe. Lumea şi-a pierdut inima, şi-a pierdut sufletul şi, după părerea mea, acesta este adevăratul motiv al depresiei, al alienării, al rătăcirii care a atins cote îngrijorătoare în Occident. Eu nu susţin întoarcerea la primitivism, nu susţin retragerea în păduri, ci cred doar că trebuie să recuperăm acea parte din noi pe care am pierdut-o pe drum, printr-o eroare. După părerea mea, aceste două orientări, una către exterior, proprie civilizaţiei moderne, şi cea spre interior, care a supravieţuit din fericire în societăţile mai conservatoare, unde credinţa şi biserica sînt încă puternice, nu sînt antagonice, nu se anulează una pe alta, ci sînt complementare. Se completează.
„Este nevoie de o revoluţie planetară. O revoluţie a inimii”
• „În şcolile noastre li se bagă în cap copiilor informaţii cu miile, dar nu li se spune niciodată ce înseamnă să fii fericit”
– Ar fi bine să continuăm acest dialog vorbind mai aplicat despre inimă, despre cum o putem redescoperi…
– Coborîrea în inimă şi iubirea necondiţionată nu pot fi înţelese cu instrumentele minţii. Trebuie experimentată, simţită, trăită. Faceţi exerciţiul acesta. Staţi liniştiţi, aşezaţi, cu ochii închişi. Respiraţi. Vizualizaţi-vă interiorul corpului, ca pe un spaţiu pe care îl locuiţi. Urcaţi apoi către inimă. O vedeţi? Este vie, fierbinte. Focalizaţi-vă atenţia în inimă. Ascultaţi-o. Va vorbi cu voi. Dacă vreţi să aflaţi un răspuns, întrebaţi-vă inima şi veţi şti răspunsul. Inima este inteligenţa. Este ca atunci cînd „ni se strînge inima”. Asta înseamnă că inima spune „nu”. E ceva care nu e bun pentru noi. Sau dimpotrivă, atunci cînd cineva ne place din prima clipă şi simţim că inima ne sparge pieptul, spune „da”. Sau cînd ne îndrăgostim la prima vedere. Inima ştie înaintea minţii, iar mintea nu înţelege nimic din ce se întîmplă. Asceţii credinţei, misticii, ştiau aceste lucruri, vedeau prin perspectiva inimii. În zilele noastre, nu prea mai sînt mistici, limbajul inimii supravieţuieşte în artă, în muzică, în poezie. Acesta este limbajul inimii. Din nefericire, sîntem atît de îndoctrinaţi încă din copilărie, sîntem atît de convinşi că mintea este singurul instrument, încît ne vine greu să credem că putem evalua lumea cu inima. Sîntem educaţi să ignorăm sau să ascundem semnalele inimii, ni se spune că e ruşine să plîngem şi chiar să ne bucurăm prea zgomotos, sîntem copleşiţi de convenţii, de reguli şi şabloane atît de mult, încît uităm cu totul de inima noastră. În şcolile noastre li se bagă în cap copiilor informaţii cu miile, moduri de a raţiona, dar nu li se spune niciodată ce înseamnă să fii fericit sau nefericit, nu li se vorbeşte niciodată despre bunătate, despre compasiune, despre legăturile nevăzute cu oamenii şi cu natura. Astfel încît atunci cînd oamenii simt nefericire, ei se blochează, nu ştiu ce să facă în mijlocul suferinţei, pentru că nimeni nu le-a vorbit vreodată despre inimă, după cum nu le-a vorbit vreodată despre intuiţie sau despre imaginaţie. Deveniţi adulţi, foştii copii îşi dau seama că sînt singuri, neavînd alt instrument decît mintea lor. Înainte, în societăţile vechi, existau comunitatea, părinţii, preotul, vecinii, tradiţiile purificatoare, riturile de trecere, toate făcute să susţină omul. Acum nu mai există nimic din toate acestea, iar omul se trezeşte singur, prins în cercul vicios al raţionamentelor şi al întrebărilor fără răspuns, speriat de propria suferinţă, pierdut. Pînă la alienare mai e un singur pas. Lumea în care trăim este oglinda acestei însingurări. Facem „ce trebuie”, nu „ce simţim”. Asta ne face nefericiţi. Avem nevoie de o revoluţie a inimii la scară planetară. De o întoarcere la valori pe care le-am pierdut.
„E timpul să aprindem lumînarea”
– Sînteţi unul dintre psihologii care au scris mult despre iubire. Nu mă rabdă… inima să nu vă întreb ce se întîmplă în lume cu iubirea concretă dintre doi oameni. De ce nu mai reuşesc să rămînă împreună deşi se iubesc?
– Ştiţi cum am ajuns să scriu despre iubire? Acum mulţi ani m-am prăbuşit. Am trecut printr-o dramă care pare banală pentru că mulţi trec prin ea. Cînd primul meu mariaj s-a destrămat, am vrut să înţeleg ce s-a întîmplat cu noi, cum a fost posibil ca în ciuda faptului ca ne-am iubit atît de mult, totul să se termine în suferinţă şi disperare. Dincolo de durerea pe care o trăiam, voiam să înţeleg eroarea, ca să nu o mai repet, voiam să ştiu secretul unei relaţii durabile, adevărate, vii. Ei bine, cred că în cele din urmă am înţeles. Astăzi, fiecare din noi este singur, faţă în faţă cu celălalt, asaltat de fricile sale, de angoase, de suspiciune, şi, mai ales, separat de inima lui. Ar vrea ca celălalt să umple golul pe care-l simte în piept. Dar asta nu se întîmplă, pentru că celălalt e în aceeaşi situaţie. Neîmpăcat cu sine. Aşteptările de la celălalt sînt enorme şi niciodată împlinite. Relaţia este „în vrie”, în cădere liberă, fără nici un punct de sprijin. Este ca în povestea lui Eros, zeul iubirii, şi a nimfei Psyche, care reprezintă conştiinţa. El venea numai noaptea, în întuneric şi pleca înainte de ivirea zorilor, iar ea nu-i vedea niciodată chipul. Într-o noapte însă, ea nu a mai rezistat şi a aprins o lumînare ca să-i vadă faţa şi, în clipa aceea, el a dispărut. Apoi ea a trebuit să treacă prin multe încercări pentru a-l recîştiga şi pentru ca iubirea lor să se poată petrece la lumina zilei. Aşa a fost şi cu relaţiile între oameni, timp îndelungat: iubire în întuneric. Acum este timpul să aprindem lumînarea, să aducem lumina conştiinţei acolo unde a fost beznă. O relaţie durează, după părerea mea, numai dacă este o relaţie conştientă. Drumul către celălalt trece prin noi înşine. E nevoie să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne acceptăm, să ne iubim pe noi înşine, ca să-l putem iubi pe celălalt. Mă întorc la întrebare: de ce nu rezistă relaţiile? Pentru că noi nu avem în primul rînd o relaţie conştientă cu noi înşine, nu ne cunoaştem, nu ştim ce se petrece cu noi, cu inima noastră. Asta ne falsifică, ne împiedică să ne oferim integral. Frica, istoria de viaţă, prejudecăţile, modelele de comportament, toate acţionează ca nişte bariere între cei care se iubesc. Neluminate de conştiinţă, ele vor sfîrşi prin a distruge iubirea.
– Există vreo soluţie?
– V-aţi gîndit vreodată care sînt cele mai importante, cele mai puternice momente ale unei relaţii? Veţi descoperi repede că cele care contează cu adevărat sînt momentele în care „doar sîntem împreună” şi-atît. În cele mai intime, cele mai adînci momente, ceea ce contează cu adevărat este prezenţa. Atunci sîntem cu adevărat noi înşine, nepoluaţi nici de idei, nici de amintiri, nici de prejudecăţi, nici de modele, de nimic. Sînt momente în care nu facem nimic altceva, în care nu avem nimic de dovedit, nimic de regretat. Doar sîntem împreună, pur şi simplu, şi împărţim această clipă miraculoasă cu cel pe care îl iubim. Sînt clipe nepreţuite, singurele care contează, singurele care definesc iubirea, centrele de forţă ale iubirii. Dacă am reuşi să ne întoarcem mereu la starea aceea de prezenţă necondiţionată, fără aşteptări, fără amintiri, fără gînduri, fără reproşuri, atunci iubirea ar fi salvată. Prezenţa faţă de celălalt. Fiind prezenţi, concentraţi asupra momentului, intrăm în starea aceea miraculoasă a deschiderii inimii faţă de celălalt şi faţă de tot ce ne înconjoară. Cînd îl iubim cu adevărat pe celălalt, ne iubim şi pe noi şi întregul univers. Aceasta este beatitudinea. Dincolo de ceea ce doi oameni fac unul pentru celălalt, cea mai puternică legătură este calitatea de a fi împreună, felul în care sîntem împreună, felul în care fiecare se experimentează pe sine în prezenţa celuilalt.
„Felul în care privim sexualitatea ne poate schimba viaţa”
– Dacă am vorbit despre iubire, să vorbim şi despre sexualitate, în contextul acesta al prezenţei…
– Sexualitatea, din punctul meu de vedere, face parte din ceea ce eu numesc „Calea Sacră”. Pentru mine, sexualitatea este o poartă către cea mai misterioasă, cea mai metafizică parte a unei relaţii, făcînd parte mai curînd din zona spirituală decît din cea personală. În lumea contemporană, corpul este desacralizat, el nu mai este văzut ca o poartă, ca un templu al sufletului, ci este văzut în extreme. Fie avem de-a face cu o viziune care tratează corpul ca pe un obiect de joacă, fie cu o viziune puritană, în care corpul e văzut ca o creaţie a diavolului, ca un instrument al păcatului. Noi am pierdut aspectul sacru al sexualităţii şi al corpului. Avem o viziune alienată asupra corpului, de parcă ar fi ceva separat de noi, ceea ce conduce la o sexualitate alienată. Lawrence, un mare poet, spunea că adevărata natură a sexualităţii este una misterioasă. Misterul, aceasta este esenţa sexualităţii, căci ne pune în legatură cu părţile necunoscute ale fiinţei noastre şi ale unei relaţii intime. În aspectul său misterios, sexualitatea este de fapt un schimb de energii subtile între un bărbat şi o femeie, un schimb care ne înnoieşte şi ne schimbă, care ne împrospătează vitalitatea şi care, de fapt, ne poate schimba viaţa. Există un aspect mistic al sexualităţii, pe cale să se piardă în timpurile noastre, la fel ca o mulţime de alte lucruri pe cale să se piardă. Întoarcerea la acest aspect mistic al sexualităţii are o legătura cu întoarcerea la aspectul mistic al corpului, al inimii, cu întoarcerea la aspectul mistic al naturii înconjurătoare din care facem de fapt parte, toate sînt legate între ele, iar pierderea misterului, a inefabilului, are o legătură cu nebunia care a cuprins lumea în secolul 21, cu insingurarea, cu nefericirea, cu tristeţea fără de leac care i-a cuprins pe oameni, cu dezbinarea, cu lipsa de iubire. Pierzînd conexiunile cu aspectele misterioase, spirituale ale universului, am pierdut legătura cu noi înşine. Ne-am pierdut. Ştiţi care era legătura noastră cu toate acestea şi cu propria fiinţă?
– Inima, nu-i aşa? Poarta noastră spre fericire. Ştiţi, John Welwood, eu vin dintr-o ţară în care oamenii încă îşi mai iau cîte o clipa în care sînt singuri cu ei înşişi şi cu Dumnezeu, duminica, la biserică…
– E un lucru minunat. Înseamnă că e o ţară în care nu e totul pierdut. Rugăciunea este o cale de întoarcere, cu condiţia ca ea să vină din inimă şi nu să fie făcută cu mintea, aşa cum spuneau părinţii deşertului, acum două mii de ani, căci în inima omului este poarta către Împărăţie.
Horia TURCANU – Formula AS, 2007
Sursa: Evenimentul zilei, 17 iun. 2009; http://www.evenimentul.ro/articol/john-welwood–n-cautarea-unui-continent-pierdut-iubirea.html