De mult, dragi lupi, padawani şi hobbiţi nu v-am mai spus poveşti din Orient. Istorii vechi şi de mirare, dar pline de înţelepciune, care nu au ajuns la auzul Şeherezadei şi nu au fost cuprinse în nicio Halima. Poate le-am spus și altădată, dar o poveste este absolut necesară, este o noapte lungă, rece și cețoasă. Am pregătit ceaiul Darjeeling, cățelușele dorm și chițăie în vis, suflețele nevinovate!
Poveşti auzite de mine pe Drumul Mătăsii, la popasurile întocmite de mii de ani de caravane. Acum multe sute de ani, când se întâmpla povestea noastră, caravanele erau compuse din cămile, „corăbiile deşertului”. Astăzi sunt puternice „trenuri auto”, Mack, Scania, Volvo, Mercedes etc etc. Dar, oamenii sunt aceiaşi… şi spun aceleaşi poveşti!
Ei bine, dragi lupi, padawani şi hobbiţi, în măreţul şi strălucitorul Isfahan trăia un fierar. Iscusit ca nimeni altul. Fierarii şi armurierii din Damasc făceau călătorie primejdioasă şi îşi puneau viaţa în joc ca să vadă cum lucra el fierul, dar şi alte metale. Îl chema Kharim şi avea o statură de uriaş. Frumos, aşa cum numai un persan adevărat poate să fie, cu pielea albă ca laptele, părul roşu şi ochii verzi. Proverbul din Orient spune că nu este nimic mai frumos pe lume decât să vezi un flăcău persan pe un cal moldovenesc.
Kharim nu era numai frumos şi puternic cât zece, era şcolit la Nişapur şi putea să devină oricând mollah, slujitor al lui Allah şi al Profetului, slăvit să-i fie Numele! Dar Kharim nu a vrut să se facă popă, el folosea forţa lui uriaşă ca să facă viaţa mai bună locuitorilor din Isfahan. Câte obiecte utile nu au ieşit din mâna lui! Pluguri ce nu se toceau, unelte agricole ce parcă erau vrăjite, ușurau mult munca, platouri de argint frumos decorate cu imagini din rubaiatele, catrenele lui Omar Khayyam şi poeziile nemuritoare ale lui Hafez şi Saadi. Dar şi şemşiruri, săbii nemaivăzute, demne de un batur, un viteaz.
Multe fete îi făceau ochi dulci, dar Kharim roşea şi spunea că încă nu i-a venit rândul să se însoare, are ceva de făcut, mai întâi!
În zurghane, în Casa Puterii, el era cel dintâi. Viaţă părea că îi surâde roşcatului persan. Dar bătrânii cu bărbi albe spuneau altceva. Mai ales zoroastrianul Yams, care era duşmănit pentru că nu era islamic, dar şi temut pentru că era pârât a fi mare vrăjitor şi deţinător al Focului Sacru şi a puterii de a face şi a desface chiar şi vieţi. Yams spunea cui voia să audă că după cum arată sorţii şi planetele, Kharim este sortit morţii, dar că va avea o moarte glorioasă, de care se va vorbi peste milenii.
Şi marea încercare nu a aşteptat. A venit dintr-o dată, într-o dimineaţă, când tot orizontul dinspre Răsărit s-a acoperit de praf ridicat de zecile de mii de invadatori. Nu contează dacă atunci au fost turcmeni, mongoli, uzbeci, sau afghani. Periodic, djete, piraţii deşertului, se aliau în armate de aproape o sută de mii de săbii şi plecau la jaf. Întotdeauna ajungeau la Isfahan, oraşul peste măsură de bogat.
Şahul Persiei de pe atunci, bătrân şi înţelept, a poruncit să se abandoneze oraşul în mâinile invadatorilor, să se salveze cât mai multe vieţi. „Capul plecat, sabia nu-l taie!” a spus bătrânul rege. Şi a ordonat retragerea către Şiraz.
Toţi l-au ascultat, mai puţin Kharim. Într-o cămaşe lungă de zale, cu jambiere de oțel şi cu un coif ciudat, care îi acoperea tot capul și fața, piese făcute de mâna lui, i-a aşteptat pe năvălitori în poarta deschisă a oraşului. Avea în fiecare mână câte o sabie imensă, ce parcă cânta, făcute pe măsura lui, de cine altul, decât de el, cel mai bun fierar din Orient. Kharim era ambidextru, putea folosi mâna stângă la fel ca şi mâna dreaptă.
La văzul unui singur om, din partea invadatorilor s-a auzit un hohot imens de râs. Dar râsul le-a trecut când s-au mai apropiat. Îi aştepta un om de fier de peste doi metri înălţime. S-au repezit câţiva cu suliţe şi săbii. Aruncaţi cât colo, ca nişte paie amărâte. Alte valuri, din ce în ce mai numeroase se spărgeau de imensul luptător. Kharim nu-i omora, îi ologea doar şi le despică săbiile şi platoşele. Apoi au tras cu săgeţile în Kharim. Care, săgeţi, cădeau la picioarele lui cu vârfurile îndoite. Platoşa făcută de fierar era de nestrăpuns.
Cam la un kilometru, pe podul Şi-o-se, treizecişitrei, oastea persană se retrăgea, cu capul în jos, învinsă fără luptă. Când, din rândurile din spate se naşte o mişcare ciudat. Mai întâi un căpitan de oaste, călare, iscusitul Farhad, apoi suliţaşi, infanterişti grei şi arcaşi, apoi toată cavaleria persană, carele grele de luptă, cu toţii au pornit în fugă către poarta deschisă a oraşului, să-l ajute pe Kharim.
Conducătorul năvălitorilor era un om viclean şi a judecat ceea ce se întâmpla ca pe o capcană de război. Oricum, moralul oamenilor lui era la pământ. Dacă un singur om, fără să aibă o zgârietură, pusese la pământ aproape o sută de oameni ai deşertului, atunci toată oastea persană…
Aşa că vicleanul djete a cerut pace, spunând că îi ajunge bătaia luată de la acel Khan (rege, şef) din poarta Isfahanului şi a promis că nu va mai călca acele pământuri niciodată, jurând pe ochii lui, pe feciorii lui şi pe Allah şi Profet. Ca zălog a lăsat pe cel mai iubit fiu al lui şi pe cea mai frumoasă soţie din harem. Erau ca un fel de ambasadori, pe timpul acela.
Primejdia trecuse, era timpul bucuriei şi a petrecerii. Bunul şi bătrânul şah, al cărui nume numai istoria îl mai ştie, a vrut să-l cunoască şi să-l răsplătească pe eroul bătăliei.
Kharim a venit în faţa şahului şi şi-a scos coiful. Un murmur de surpriză s-a ridicat din mulţime. Nu că ar fi fost aşa de frumos Kharim, dar prea semăna cu şahul, parcă era regele în tinereţea lui. „Al cui eşti, tu, voinice, Khan, cine sunt părinţii tăi?” a întrebat, tulburat, şahul. Din mulţime a ieşit o femeie, foarte înaltă şi mlădioasă, încă frumoasă. „Eu sunt mama lui Kharim, Luminăţia ta!”
Şahul a tresărit puternic şi s-a apropiat de femeie. Statura aceea, glasul, ochii aceia strălucitori, încă… I-a spus ceva femeii, încet, la ureche. Mama lui Kharim nu a spus nimic, doar a încuviinţat din cap.
Şahul a chemat căpeteniile oştirii şi pe sfetnici. „Ascultaţi şi supuneţi-vă! Mare poruncă vă dau şi aşa să o ţineţi că altfel blestem regal va fi pe capul, ochii şi inima voastră şi pe tot neamul vostru. Kharim, cel pe care îl vedeţi aici, este fiul meu şi al femeii acesteia, fata cârmuitorului din Samarkand. După cum ştiţi, soarta a fost rea cu mine. Cei doi fii ai mei mi-au murit în războaiele cu mongolii şi afghanii. Alţii nu mai ştiam să am. De aceea doream să ne retragem, nu din laşitate, am văzut prea mulţi tineri murind! Dar Allah a fost bun cu mine şi cu imperiul. Kharim este fiul meu de sânge şi de astăzi este stăpânul vostru, pentru că îl numesc şah peste toţi persanii, în locul meu!” Niciodată bătrânul Isfahan nu a fost zguduit de urale mai puternice şi de aplauze, ca un tunet, ca atunci.
Iar Yams, bătrânul zoroastrian, a spus că fierarul Kharim a murit de moarte glorioasă în poarta Isfahanului şi că tot acolo s-a născut Şahul Kharim. Kharim a fost un conducător ilustru al Persiei, iubit peste poate de popor şi tare temut de duşmani. Şi tot Yams, care se pare că a fost, sau este imortal, că nu voia să moară deloc, peste mulţi ani de zile i-a dat şahului numele cu care a intrat în istorie: Kharim Khan-e-Zand, Kharim Şeful de Aur!…
Radu Costin ŞTEFĂNESCU
Sursă: http://evz.ro/horoscop-declaratia-lui-benjamin.html