Cresteti la fel, unduiti-va la fel, respirati la fel

A fost odata ca niciodata un int ele

pt. El statea, ca orice intelept, undeva pe un varf de munte. Rolul lui pe lume era sa fie intelept si sa-i lumineze pe cei care ajungeau la el.

De multe ori inteleptul privea norii.

Si citea in fiinta lor intamplari. Nu astepta pe nimeni si nu chema pe nimeni. Era aproape de Dumnezeu. Si era pe deplin impacat.

Intr-o zi in usa bordeiului lui a batut cineva. Si au intrat doi tineri sfiosi si frumosi. A vorbit el. Ea dadea din cap si privea in jos rusinata si imbujorata. Ne iubim, dar nu ne este bine, a spus tanarul. Ne iubim, dar nu ne potrivim. Inteleptul ii privea, se minuna si tacea. Ochii ii straluceau de o bucurile secreta. S-a ridicat din coltul lui, de pe patura intinsa pe rogojina, si le- aspus: „Veniti.”

I-a dus pe o carare ce serpuia pe buze de prapastii. Vantul suiera prietenos si dulce.

Cararea unduia prin niste cranguri salbatice. Au trecut prin cranguri. Au auzit mici cascade ale caror ape sopteau vraji ademenitoare. Nu le-au dat nici o atentie.

S-au oprit sus, pe varf, de unde se vedeau norii, crangurile, lumea. Si acolo s-au asezat.

Inteleptul a scos din maneca o semincioara. A sapat putin cu degetul, a pus semincioara, a acoperit-o cu pamant, a pus un strop de apa de pe o frunza. A inchis ochii si buzele lui au rostit o nestiuta, ne

auzita ruga.

Si din pamant, acolo, in fata tinerilor, au inceput sa creasca doua flori, una galbena si una de culoarea afinei. cresteau in acelasi ritm. Imprastiau o mireasma ametitoare. pe urma a inceput sa sufle vantul.

Inteleptul era tot cu ochii inchisi. Buzele lui spuneau, in continuare, neauzita ruga. Si florile, acum mari si frumoase, s-au oprit din crestere. Si in linistea atat de curata si plina de iubire se auzea doar respiratia celor doua flori. Desi erau doua se auzea o singura respiratie. „Acestia sunteti voi si aceasta este dragostea voastra. Cresteti la fel, unduiti-va la fel, respirati la fel”.

Tinerii nu stiau de unde vine vocea pentru ca inteleptul disparuse. In locul lui un rug urias, auriu isi intindea fiinta spre cer. In clipa urmatoare s-a spulberat.

Sursa: A face dragoste aproape perfect / Bebe MIHAESCU.- Bucuresti: Ed. Humanitas, 2003, p. 74-76.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *