Era odata un împarat la curtea caruia se dadea un mare festin. În sala de ospat împaratul primea onorurile si darurile.
Toate erau de mare pret: arme stralucitoare, cupe de argint, brocaturi brodate cu aur.
Sirul celor ce aduceau daruri era pe terminate, când aparu, schiopatând si sprijinindu-se cu greu într-un toiag, o taranca batrâ na, cu saboti butucanosi.
Fara sa scoata un cuvânt, lua din traista un pachet înfasurat cu grija într-o pânza. La gestul femeii care aseza la picioarele împaratului un ghem de lâna alba, din sala izbucnira hohote de râs. Era lâna de la cele doua oi ale sale, singura ei avere, toarsa în noptile lungi de iarna. Fara sa spuna nimic, regele se înclina demn, iar apoi facu semn ca ospatul sa înceapa, în timp ce batrâna taranca strabatea sala încet, masurata din cap pâna-n picioare de privirile batjocoritoare ale curtenilor.
Femeia îsi relua prin noapte drumul cel lung spre cocioaba din inima padurii, în care era tolerata de când se stia.
Ajunsa în fata casei, se opri cuprinsa de spaima. Casuta era înconjurata de soldatii împaratului, care implantau de jur-împrejur pari pe care întindeau firul de lâna alba.
„Vai de mine!”, se gândi biata batrâna, cu inima strânsa, „împaratul s-a suparat din pricina darului meu… Soldatii ma vor prinde si ma vor arunca în închisoare…”
Când o vazu, comandantul se pleca cu respect si-i spuse: „Bunico, din ordinul bunului nostru împarat, tot pamântul ce va putea fi împrejmuit cu firul de lâna e al dumitale de acum înainte.”
Noul ei pamânt era tot atât de mare pe cât fusese de lung firul ghemului de lâna. Primise cu masura cu care daruise.
Sursa: Taifasuri, nr.166 din 1 mai 2008, p. 2