Era odata o fata mare care, în fiecare noapte se uita la luna. În acel petec de cer argintat i se parea ca zareste chipul unui tânar necunoscut. Sau nu era poate decâ t oglindirea vreunui vis.
Fata astepta si suspina.
La celalalt capat al lunii se gasea un tânar care, în fiecare noapte, se uita la luna. Iar pe valul acela palid i se parea ca zareste chipul dulce al unei fete.
Tânarul nu era decâ t un bie
t arcas. Astfel, într-o noapte, îsi lua sageata cea mai buna si mai iute, îsi încorda arcul din toate puterile si tinti spre chipul molcom al lunii.
Sageata, tare ca otelul si iute ca fulgerul, atinse luna si desprinse din ea o bucata.
Cazând, bucata se rupse în doua. O parte cazu în poalele fetei, iar cealalta la picioarele tânarului arcas. Fiecare si-o lega în jurul gâ tului ca pe un talisman.
Se vor întâlni oare? Se prea poate.
Dar noi, fiinte umane, suntem toti asemenea lor, ratacim prin lume purtând cu noi jumatatea unui vis.
Foarte probabil, nu stii cine are cealalta jumatate de vis. De aceea, ca sa nu gresesti, fii dragut cu toti cei pe care-i întâlnesti.
Bruno FERRERO – Secretul pestilor aurii, 2005.