Condi?ia uman? nu este a?a cum apare. Omul este o existen?? complex?, de o profunzime ?i un sens greu de deslu?it. Natura sa, locul pe care îl ocup? în inima luminii, valorile ce le cuprinde ?i sensul pe care ele îl presupun dau omului o pozi?ie plin? de r?spundere ?i dintre cele mai dramatice.
Omul este marele mister al existen?ei.
Pentru a putea tr?i o via?? superioar?, cu adev?rat uman?, pentru a se îndruma, omul trebuie s? ?tie care îi este condi?ia, cine ?i cum este situat în lume. Suntem în fa?a unor obliga?ii intelectuale ?i morale ce nu rareori dep??esc puterile noastre de discern?mânt ?i de ac?iune. Pentru fiece pas înainte este nevoie de un mare efort de cunoa?tere dublat de o riguroas? practic? a în?elepciunii ?i virtu?ii.
În primul rând omul, cel de ieri, cel de azi ?i cel de totdeauna, este o p?rticic? minuscul?, dar plin? de grandoare a cosmosului ?i armoniei universale.
Cei ce experimenteaz
? cu amploare aceast? dimensiune – pentru c? nu to?i o experimenteaz? – pot s? se înal?e sau s? se frâng?. A exista în lume în mod con?tient nu este întotdeauna îndeajuns pentru c? exist? ?i posibilitatea de a c?dea în lume. Pân? ?i marele Pascal s-a speriat odat? în fa?a spa?iilor infinite.
Golul cosmic este imens ?i catastrofic pentru cel ce îl tr?ie?te. E cutremur?tor s? ba?i la por?ile unui astfel de edificiu ?i s? nu-?i r?spund? nimeni.
Omul se m?soar? cu lumea în sens material, de aceea con?tiin?a lui se frânge, de aceea când experimenteaz? aceast? dimensiune a condi?iei lui este atât de cople?it. Pozi?ia sa în lume ?i în via?? au nevoie de o alt? orientare, aceea a spiritului s?u activ care îi este specific ?i prin care învinge lumea în materialitatea ei imens?, infinit?. În oglinda ra?iunii ?i con?tiin?ei sale superioare se r?sfrânge întregul univers: în fapt? sa, când este bine îndrumat?, se r?sfrânge însu?i misterul crea?iei.
În acest fel lumea ne apare complex?, bogat? ?i profund? dar totodat? unitar?, armonioas? ?i echilibrat?. Pentru a se putea împlini, omului nu-i este indiferent
? pozi?ia fa?? de întreaga existen?? ?i nici sensul vie?ii sale în act, adic? acea a posibilului.
Cei mai mul?i oameni pierd m?sura lucrurilor ?i ierarhia lor, pierd pân? la sfâr?it disponibilitatea sufleteasc?. În acest fel devin universuri închise, m?cina?i de marea singur?tate ?i plictiseal? a inutilit??ii lor. Tot ce caut? ?i fac exterior, la nivel de senza?ie, nu e decât un refugiu din incon?tien?? sau disperare.
Tonul trist ?i grav al singur?t??ii, neputin?? de aderare la lume ?i via?? în profunzimile lor, cer un consum care nu e altceva decât un preludiu al mor?ii. Aceast? condi?ie mizerabil? a omului nu poate fi dep??it? decât atunci când universul personal se deschide ?i valorific? tot tezaurul umanit??ii de care dispune.
Noi oamenii exist?m co-existând, cu florile ?i gâzele, cu oamenii ?i Dumnezeu, cu universul întreg. Tot poten?ialul nostru de crea?ie ?i farmec trebuie ac?ionat, redând însutit, redând pân? la cap, ceea ce am primit în germene.
Ernest BERNEA – Cel ce urc
? muntele, 1996.