Odinioară Cerul a fost aproape de Pământ. Dar din cauza fărădelegilor de pe Pământ, Cerul s-a depărtat de el, mult, foarte mult. Omul s-a suit la Cer să concilieze conflictul dintre el şi Pământ. A luat cu el Carul mare, la care a înjugat boii şi plugul care a tras după el Carul mic. A suit în Carul mare câţiva saci de grâu. Când a ajuns la Cer, în faţă i-a ieşit un urs. L-a biruit şi l-a proiectat pe bolta cerească. Apoi a semănat grâul. Şi aşa s-au născut Stelele. Dar boii au fost laşi. Când au dat cu ochii de blană ursului s-au speriat şi au părăsit Cerul.
Omul a rămas o vreme în mijlocul Cerului şi şi-a blestemat boii: „M-aţi părăsit, voi care mi-aţi fost credincioşi toată viaţa! Nemernicilor! Vă blestem să purtaţi cât veţi trăi, jugul greu pe grumazurile voastre şi să nu ştiţi a mai ridica în vecii vecilor ochii spre bolta cerească. În Pământ aţi vrut, în Pământ să vă uitaţi! Să trudiţi din greu trăgând plugul după voi! În veacul veacurilor!”. Şi, după o vreme, a coborât omul lăsând în urma sa Cerul plin de Stele. Dar totdeauna îl respectă, face o rugăciune spre Cer, când începe un lucru. Şi aşa omul s-a împăcat şi cu Cerul şi cu Pământul.
Ion MOISE – Răsunetul, 31 martie 2007