Tot cuprinsul nostru de bogăţii materiale nu ne ajută cu nimic la înţelegerea lumii şi vieţii, la ridicarea pe treptele superioare ale existenţei spirituale cu care suntem dăruiţi, dacă reducem sfera umană de existenţă numai la acele dimensiuni. Cine trăieşte numai în orizontul închis al ogrăzilor sale, cine se luptă numai pentru bogăţii efemere, acela nu poate nădăjdui niciodată că i se vor deschide porţile înţelesului, că va cuceri ordinea spirituală şi va trăi bucuria armoniei universale.
Omul nu este bogat şi puternic numai prin cucerirea unor obiecte materiale şi nici prin spaţiul pe care îl stăpâneşte pentru că în acest fel conştiinţa sa se îngrădeşte, fiinţa sa se împuţinează. Şi aceasta nu pentru că bogăţia materială în sine ar însemna ceva rău, ci pentru că omul se supune de bună voie unei îngrădiri, care în raport cu natura sa complexă, înseamnă o nesocotinţă atât faţă de viaţă cât şi de destinul său.
Omul este mare atât cât se întinde cuprinsul său intelectual şi spiritual, atât cât stăruie conştiinţa lui în raport cu cosmosul şi existenţa. Omul este tare bogat atât cât poate renunţa la sine, atât cât poate dărui, căci numai dintr-un prisos interior şi dintr-o universală stăpânire pot veni aceste puteri.
Omul nu este ceva dat definitiv. Omul are în însăşi natura sa condiţia unei creşteri continue, el merge către o realizare deplină. A-şi fi sieşi îndeajuns înseamnă a fi animal sau Dumnezeu; omul nu e nici una nici alta.
Omul reprezintă cea mai de sus formă a existenţei de aici. Şi aceasta este cu putinţă tocmai prin conştiinţa ce o are, prin năzuinţa care stăruie dincolo de fiinţa sa efemeră, prin setea de absolut prinsă în făptura sa. Omului i-a fost hărăzit să se sforţeze către noi cuceriri, să se înalţe, să se caute pe sine în forma desăvârşită. De aceea viaţa sa este atât de dramatică, dar şi atât de frumoasă.
În epoca modernă omul nu şi-a nesocotit îndemnurile încercând să se sforţeze în acest sens. Omul, fiind capabil de progres, s-a angajat pe acest drum. Omul modern însă a privit progresul numai social şi tehnic, a încercat un progres în ordinea exterioară a lucrurilor. De aceea a cunoscut numai cuceriri de ordin material, a crescut în sens exterior.
Ce s-a întâmplat însă? Ordinea de lucruri pe care încearcă să o cucerească, realitatea pe care voia să o stăpânească i-a cerut să meargă şi să caute succesul. Pe această cale omul modern însetat de progres a cunoscut demisia moralei.
Succesul are tocmai acest caracter de cucerire a lumii materiale, a stăpânirii din afară, de dincolo de noi. Omul modern vizând un astfel de obiectiv a făcut totul, şi pe toate căile, ca rosturile sale să fie împlinite. De aici amoralitatea succesului şi degradarea omului condus de gândul succesului. De aici nefericirea omului burgheziei moderne, stăpân al lumii materiale şi epicureu.
Succesului i se opune depăşirea de sine, setea de perfecţiune, creaţia. Depăşire înseamnă progres, dar un progres moral nu material. A creşte în acest sens nu înseamnă a câştiga o realitate materială dincolo de tine şi a ţi-o însuşi, ci înseamnă a experimenta interior până a pătrunde o nouă zonă a ceea ce îi este dat să cucerească omul ca fiinţă spirituală.
Depăşirea cere supunere totală şi riguroasă, cere sforţare proprie care să poată însemna în realitate o adevărată cucerire. Ori acestea nu sunt cu putinţă pe plan extern, în ordinea materială, ci pe plan intern, în ordinea spirituală.
Spre deosebire de succes, depăşirea nu cucereşte încă un fragment de realitate care îl adaugă celei deja avute, ci atunci când se întâmplă o nouă cucerire în acest sens, nu mai poate fi vorba de adăugire, ci de totală schimbare, prefacere a întregului (naştere din nou). Omul nou al veacului ce vine încearcă să se orienteze în acest fel şi să-şi întemeieze o nouă condiţie.
Pe această cale omul va da piept cu dificultăţile şi le va învinge. Sforţarea vă vă adânci sensul vieţii şi vă face să crească, ca într-un sâmbure, toate roadele pomului său originar.
Ernest BERNEA – Cel ce urcă muntele. – Iaşi: Ed. AGORA, 1996.