Nu ştiu prea multe despre aceste experienţe, dar pot să-ţi spun ceva ce mi s-a întâmplat şi care m-a speriat foarte tare. Nici acum nu pot explica cum s-a întâmplat…
Într-o noapte când eram de gardă, cineva a avut un stop cardiac, aşa că împreună cu restul echipei am alergat acolo. Pacientul era un bărbat de 32 de ani. La sosirea mea, nu avea puls, nu mai respire şi era în asistolie [linie continuă, în care inima nu mai are activitate electrică]. Am continuat să-l resuscităm, chiar dacă nu prea avea şanse. L-am intubat şi primea oxigen, la fiecare trei minute îi făceam un masaj cardiac extern şi injecţii cu adrenalina. I-am făcut şi atropina, dar cu toate astea a rămas în asistolie şi nu avea puls.
Am continuat mai mult de o jumătate de oră, dar apoi am început să ne pierdem speranţa, deoarece nu avea puls şi se afla tot în asistolie. Întrucât era tânăr, am hotărât să continuăm, dar în cele din urmă a devenit evident că nu avem şanse, aşa că, în calitate de conducător de echipă, am luat decizia de a ne opri. M-am pus de acord cu toţi ceilalţi din echipa că era timpul. Înainte de a pune punct, am mai verificat că monitorul şi conexiunile funcţionau şi că pacientul nu avea puls. Apoi am acceptat că, din nefericire, era mort. Eram cu toţii foarte trişti, mai ales că era atât de tânăr.
Am lăsat pacientul cu asistentele care îl pregăteau pentru venirea familiei. Am ieşit, m-am dus în camera asistentelor şi am început să completez fişele medicale. Scriind, mi-am dat seama că nu-mi aminteam exact câte fiole de adrenalină i-am administrat, astfel că, un sfert de oră mai târziu, m-am întors în salon să verific. Acolo, m-am uitat la pacient şi am observat că nu era chiar atât de vânat cum l-am lăsat. Părea mai roz, ceea ce era ciudat. M-am uitat la el din nou. Fără doar şi poate prinsese ceva culoare. Destul de ezitant, m-am dus lângă el şi i-am verificat plica inghinală pentru puls. Nu-mi venea să cred! Acum avea puls! Nu înţelegeam cum, dar, hotărât lucru, avea puls.
A trebuit să reîncepem resuscitarea şi am chemat înapoi restul echipei. În cele din urmă, am reuşit să-l stabilizăm şi apoi l-am transferat la terapie intensivă.
După o săptămână şi ceva, a revenit în salon. Spre uimirea mea, nu numai că îşi revenise pe deplin, dar nu suferise nici un traumatism cerebral. După stop, toată lumea era sigură că o să aibă traumatisme cerebrale, deoarece nu numai că trecuse printr-o reanimare prelungită, aflându-se în asistolie, dar mai şi stătuse cam 15 minute după aceea fără nici un fel de masaj cardiac sau oxigen.
Când l-am văzut mai târziu, mi-a spus că privise totul de sus şi mi-a descris în detaliu tot ce se petrecuse. Mi-a relatat tot ce spusesem şi făcusem: verificarea pulsului, hotărârea de a opri resuscitarea, ieşirea din salon, revenirea după un timp, privirea aruncată spre el, reverificarea pulsului şi apoi reînceperea resuscitării. Ştia toate detaliile, lucru imposibil, deoarece nu numai că fusese în asistolie şi nu avusese puls în timpul stopului, dar nu fusese resuscitat circa 15 minute după ceea. Ceea ce mi-a spus m-a speriat de-a binelea şi, până astăzi, nu am vorbit cu nimeni despre asta, deoarece habar n-am ce s-a întâmplat…
Şi mai ştiu precis că am verificat monitorul, conexiunile, dispozitivul tehnic care verifica dacă linia continua este într-adevăr continuă şi pulsul, înainte de a ne opri. Nu pot să explic ce s-a întâmplat şi de aceea nici nu mai mai gândesc la asta.
Richard MANSFIELD, cardiolog
Sursă: Ultima frontieră: Un studiu înnoitor asupra vieţii şi morţii/PARNIA, Sam. – Bucureşti: Humanitas, 2011, p. 103-104