A fost odată un tigru tare bătrân. Trăia într-un codru des. Despre înţelepciunea lui se dusese vestea prin toate împrejurimile. Dar într-o zi îi veni ceasul să moară. A poruncit îndată să fie chemat unicul său fiu pe care îl întrebă:
– Ştii tu, fiule, cine are colţii cei mai tari din lume?
– Desigur, tigrul! Răspunse fiul.
– E adevărat. Dar ştii tu cine are ghearele cele mai ascuţite?
– Desigur, tigrul! Răspunse din nou fiul.
– E adevărat şi asta. Iar acum spune-mi cine aleargă cel mai repede?
– Desigur, tigrul! Exclamă fiul, fără să stea pe gânduri.
– Şi acum am să-ţi pun ultima întrebare: Cine-i cel mai puternic din lume?
– Tigrul! Tigrul! Tigrul! Strigă de trei ori puiul.
– Te înşeli, dragul meu. Să ţii minte de la mine: cel mai puternic pe pământ este omul! Să te fereşti a ieşi în calea lui. Să nu te iei la luptă cu el, ocoleşte-l!
Spunând aceste vorbe, bătrânul tigru îşi dădu sufletul.
Puiul de tigru rămase apoi multă vreme pe gânduri la cele ce-i spusese părintele său în ultimele clipe ale vieţii sale. “Dar unde aş putea găsi eu pe acest om? Aş vrea să-i văd, barem cu ochii, colţii şi ghearele sale”.
Şi puiul de tigru purcese în căutarea omului.
Merse el ce merse şi întâlni un asin păscând pe o pajişte. “Poate că acesta este omul?” se gândi tigrul şi strigă cât îl ţinură puterile:
– Ei, nu cumva tu eşti omul?
– Nu, răspunse asinul, sunt un prieten patruped al omului.
– Atunci, rogu-te, povesteşte-mi cum este omul la înfăţişare. E adevărat că are colţi mai tari şi gheare mai ascuţite decât ale mele?
– Ce tot spui, tigrule! Se miră asinul. Omul n-are nici un fel de colţi sau gheare. El e puternic datorită minţii sale.
– Eşti un prost, asinule, nu ştii nimic. Tatăl meu mi-a vorbit cu totul altfel despre om, spuse supărat tigrul şi plecă mai departe.
La celălalt capăt al poienii, tigrul întâlni o cămilă. Începu s-o întrebe şi pe ea ce ştie despre om. Dar când aceasta îi spuse că omul este mic de statură şi că ea trebuie să se plece în genunchi ca omul s-o încalece, tigrul nu vru s-o creadă.
– Răposatul meu tată mi-a spus că omul este cel mai puternic pe pământ şi asta înseamnă că este şi cel mai mare! Spuse tigrul amărât şi porni iar prin lume.
Multe zile şi nopţi rătăci el prin munţi şi văi în căutarea omului. Începuse chiar să-şi piardă nădejdea de a-l mai întâlni vreodată. Când deodată, auzi nişte pocnete în pădure. Se ascunse într-un tufiş, se ghemui şi începu să privească. Lângă un copac se afla o fiinţă fără colţi, fără gheare şi chiar fără blană, lovind cu ceva într-un brad.
Din două sărituri, tigrul ajunse în faţa omului. Îşi înălţă capul şi-l întrebă:
– Ascultă, locuitor al pădurii, multe animale cunosc din codru, dar văd pentru prima oară o arătare ca tine. Aş vrea să te mănânc. Nici măcar blana nu ai!
– Dar eu nu sunt animal, răspunse tăietorul de lemne. Eu sunt om.
Se miră mult tigrul şi se gândi: “Pesemne că bătrânul meu tată îşi pierduse minţile când mă speriase cu puterea omului”.
Apoi spuse cu glas tare:
– Acum am să te mănânc.
Omul îl privi, apoi îi răspunse:
– Ascultă-mă, tigrule, mă învoiesc cu ceea ce spui tu. Însă înainte de a muri de colţii şi de ghearele tale, aş vrea să-ţi arăt şi eu ce putere am. Te învoieşti?
– Ei, atunci arată-mi, dar mai repede. Am umblat mult prin munţi şi vai până să te găsesc şi acum mi s-a făcut o foame grozavă.
Omul îl conduse pe tigru lângă coliba sa, făcută din lemn de esenţă tare, şi-i spuse:
– Coliba asta am făcut-o pentru mine. Este o locuinţă foarte bună. Nu pătrunde nici ploaia, nu te arde nici soarele şi nici zăpadă nu poate intra. Nu eşti curios, tigrule, să vezi cum arată pe dinăuntru?
– Nu, mai întâi să-mi arăţi cum se deschide şi cum se închide locuinţa ta.
Tăietorul de lemne se învoi, intră în colibă şi închise uşa după el.
– Acum încearcă, tigrule, să mă scoţi de aici!
Tigrul se aruncă furios spre uşă, înfipse ghearele în ea, o zgâlţâi cu colţii, dar în zadar. Uşa se dovedi a fi mai puternică decât colţii şi ghearele tigrului.
– Ai priceput, tigrule, ce fel de locuinţă am? Spuse tăietorul de lemne, deschizând uşa. Nu mi-e frică de nimeni în ea.
Tigrul se gândi: “N-am întâlnit un animal mai prost decât acesta. El putea doar să scape de mine, rămânând în locuinţa sa”. Iar cu glas tare, adăugă:
– Ei, acum dă-mi voie să văd ce ai înăuntru.
– Poftim, cu multă plăcere, spuse tăietorul de lemne cu bunăvoinţă, invitându-l pe tigru să intre în locuinţa sa.
Numai ce tigrul pasi pragul, omul închise repede uşa şi o propti cu un lemn gros.
Tigrul îşi dădu seama, în sfârşit, că a căzut în capcană şi prinse a urla şi a se arunca în uşă, strigând:
– Dă-mi drumul, eu trebuie neapărat să te mănânc! Dă-mi drumul!
– Acum e prea târziu, îi spuse tăietorul de lemne. Părintele tău ţi-a spus că omul este cel mai puternic din lume. Tu n-ai vrut să-l crezi. Acum te-ai convins singur.
Din acea vreme, în coliba tăietorului de lemne sta întinsă o blană moale şi frumoasă.
Sursă: Povesti nemuritoare (Ed. Ion Creangă)