Lumea noastră, oricât de bine am crede-o întocmită, are fisuri şi umbre. Fapta noastră, oricât de plină de îndemn ar fi, rămâne nesatisfăcătoare. Noi oamenii ne încercăm în tot felul stimulând sufletul unei vieţi de tumult şi zădărnicie până ce inima nu ne mai bate.
Ori de câte ori omenirea a stăruit în etica plăcerii, ea s-a frânt, şi-a închis mersul ascensionat; nicicând, pornită pe această cale, nu şi-a putut opri căderea. Nimic nu se împlineşte, totul cade în zădărnicie, umbre înşelătoare peste o mare de sforţare şi chin, dacă omul nu porneşte şi nu se sprijină pe o ordine spirituală durabilă.
Dar oamenii nu înţeleg nici azi acest lucru. S-au ridicat, s-au zbătut şi s-au răstignit rătăcitori, barbari şi inutili în cuget şi faptă. Au alungat frumuseţea ce se profila în orizont şi au zdrobit binele nevăzut de superficialitatea lor, părăsind modelul divin, pretutindeni prezent în ei şi dincolo de ei.
Suntem duşmanii lumii acesteia şi ai propriei noastre vieţi, suntem din neştiinţă şi desfrâu. Iubim lumea făpturii, aşa cum nu se cuvine, o iubim scrijelaţi de cuţitul păcatului.
De o mie de ani, de două, de trei poate, nici nu ştim de când, oamenii se luptă să iasă din apele morţii, caută floarea binelui şi o află pe aceea a răului. Neştiuţi de ei înşişi, rătăcesc prin vremuri căzniţi de doruri pătate, aşezaţi în staulele rău mirositoare ale plăcerilor. Puţinii inspiraţi, pelerinii adevărului viu, au fost alungaţi şi răstigniţi, au fost frânţi în carnea lor plăpândă de către soldaţii spiritului subteran.
Apropierea de adevăr e o zăbavă, o tristă chemare, nimic mai greu şi mai temător pentru bucuriile omului, cucerite numai cu buricele degetelor. Vrăjite, ne prind, ne cuprind şi ne joacă jocul deznădejdii, pe cât de iute pe atât de gol, jocul înşelător al urâtului chip fără chip, ce fuge înspăimântat la cântecul cocoşului.
Dragostea de noi înşine, noi înşine ai trupului, dragostea pentru o lume care nu cunoaşte decât zorul către descompunere şi moarte, nu ne poate niciodată linişti, nu ne poate mântui. Dragostea de adevăr, de om sfinţit, de lucru tainic hrănit, ne deschide calea eliberării, calea bucuriei supreme şi a lumii după care tânjesc toţi cei ce au în inima lor un prisos de omenie şi îmbucurată cercetare.
De ce oare suntem atât de slabi, de ce ne lăsăm purtaţi numai de legile firii celei de jos, casă, grădină şi ogor, toate puse sub semnul răului? De ce amăgim făptura, chinuită şi aşa de păcatul ei firesc? Nu putem oare să spălăm lucrurile, să le trecem soarele prin inimă şi să le facem din nou ca în zorii zilei de început?
Lumea aceasta e urâtă că suntem noi urâţi. Dar lumea e frumoasă prin puterea noastră de a cucerii esenţa lucrurilor, adică veşnicia lor, prin credinţa în cupolă albastră care dă picăturii de rouă aceeaşi putere ca şi oceanului de o oglindi soarele, omului sărman aceeaşi tărie ca a sfântului, de a răsfrânge chipul luminat al divinităţii.
Lumea noastră e frumoasă, precum sufletul nostru e frumos, frântură din măreţia taină a dragostei şi creaţiei.
Ernest BERNEA – Cel ce urcă muntele, 1996.