Se ştie de mult că pe cel ce năzuieşte la moartea unui prieten îl paşte nenorocirea.
Într-un sat trăiau doi oameni, Dharmbudhi – ceea ce înseamnă Gând-bun – şi Papabudhi – Gând-rău. Şi iaca, Gînd-rău i-a spus odată vecinului său Gând-bun:
– Am citit eu în cărţi că viaţa omului n-are rost dacă el nu cunoaşte obiceiuri şi limbi străine, dacă a îmbătrânit fără a vedea oraşe şi aşezări străine…
– Cam aşa am auzit şi eu, a dat cuvânt Gând-bun.
– Dacă-i aşa – s-a bucurat Gând-rău – hai să ne luăm mâine rămas bun de la părinţi şi să plecăm în ţări străine. Şi să-mpărţim pe din două tot ce vom câştiga printre străini.
Zis şi făcut. În zorii zilei şi-au luat rămas bun de la cei ce le erau mai apropiaţi şi-au pornit-o către Soare-apune, spre ţări străine.
Mult au rătăcit pe meleaguri necunoscute! Pe unde s-a dus, Gând-bun a găsit de lucru şi oamenii de inimă l-au hrănit şi l-au plătit pentru munca lui. Cât despre Gînd-rău, acesta toată vremea se prefăcea bolnav, nu făcea nimic şi nimic n-a învăţat. Şi, iată, dacă a adunat Gând-bun un sac cu bănet, a grăit Gând-rău:
– Prietene, nu mai pot trăi departe de meleagurile mele. Să ne întoarcem la casele părinţilor noştri!
– Mă-ntorc cu bucurie, i-a răspuns Gând-bun. Mai bine-i acasă în nevoi, decât mulţumit printre străini.
Şi, grăind aşa, s-au îndreptat către casă.
Ajungând aproape de satul lor, a spus Gând-rău:
– Dragă prietene, aş vrea să te rog ceva; dar tare mi-i ruşine să-ţi spun ce.
– Dacă-mi eşti prieten, n-ai de ce te ruşina, i-a răspuns Gând-bun. Nutreşti oare gânduri rele împotriva cuiva?
– O, nu! dădu Gând-rău cuvânt. Iaca ce voiam să-ţi spun: mă ruşinez că mă întorc acasă fără bani, în vreme ce tu ai un sac cu arginţi. Ascunde-ţi banii undeva, că nimeni să nu ştie de ei.
– Bine, a zis Gând-bun. Iaca, ține o sută de rupii, uite că tot o sută de rupii îmi iau şi eu, iar pe celelalte ajută-mă să le îngrop la rădăcina stejarului de colo. Om lua în fiece lună câte zece rupii şi banii ne-or ajunge pentru multă vreme…
Şi Gând-bun şi-a îngropat averea la rădăcina copacului. În aceeaşi noapte s-a furişat Gând-rău în pădure, a găsit copacul şi-a furat banii.
Au trecut câteva zile şi un cunoscut de-al lui Gând-bun a venit la el, spunându-i, tare mâhnit:
– O, Gând-bun, mi s-au îmbolnăvit femeia şi copilul! Ajută-mă!… Dă-mi nişte bani să-l pot plăti pe vraci…
Ducându-se Gând-bun în pădure, s-a îndreptat către stejarul cunoscut, dar nici un ban nu se mai afla acolo. A priceput Gând-bun cine-i furase, a dat o goană până la Gând-rău şi-a prins a-l mustra:
– Oare nu ţi-e ruşine? Ai ajuns un hoţ vrednic de dispreţ!
Dar ticălosul de Gând-rău nu s-a arătat mişcat şi-a strigat aşa încât toţi să-l poată auzi:
– Tu, tu eşti cel ce mi-ai furat banii! Acu’, pe loc, să-mi dai jumătate din ce era în sac!
– Hoţule! A spus Gând-bun din nou. Oamenii te vor dispreţui ca pe un necinstit!
– Tu eşti hoţ! Dă-mi banii! A strigat Gând-rău.
Certându-se astfel, s-au dat în judecată, fiecare învinuindu-l pe celălalt de hoţie. Atunci judecătorul a spus:
– Doar unul şi atotputernicul Brahma poate şti care-i vinovatul şi de partea cui e dreptatea. Va trebui să vă supunem încercării focului. Voi porunci să se pună în palma fiecăruia dintre voi câte un fier înroşit în foc şi cel care va ţipa cel dintâi va fi hoţul.
S-a înspăimântat Gând-rău şi-a grăit:
– Am martor că Gând-bun a furat banii. Zeul ce locuieşte în stejar a văzut că Gând-bun a furat banii.
Atunci judecătorul a zis:
– E prea târziu să mergem acu’n pădure. Dar maine-n zori de zi să vă aflaţi amândoi la poalele stejarului, că acolo voi lămuri ceartă dintre voi.
Şi, însoţit de oameni, judecătorul s-a îndreptat de dimineaţă către stejarul din pădure. Toţi erau acolo, numai Gând-rău nu. Atunci judecătorul a spus:
– Aflăm noi adevărul şi fără el.
Şi grăind aşa, şi-a îndreptat faţa către stejar şi a întrebat tare:
– O, zeu al pădurii! Spune-ne cine a furat banii: Gând-bun sau Gând-rău e hoţul?
Şi toţi au auzit atunci cum copacul a răspuns, vorbind răspicat:
– Gand-bun e hoţul. El a dezgropat banii!
Auzind cum vorbeşte copacul, într-atât s-au mirat cu toţi, încât au şi uitat de Gând-bun. Iar Gând-bun a tras în vremea asta către stejar un vreasc, l-a vârât într-o scorbură şi i-a dat foc. Îndată s-a auzit un răcnet straşnic şi Gând-rău a sărit din stejar, cu hainele aprinse.
Cu toţii au priceput atunci că se vârâse în scorbura şi se dăduse drept zeul pădurii. S-a încruntat judecătorul şi-a voit să-l zvârle pe Gând-rău în scorbura aprinsă, apoi s-a îndurat însă şi a grăit:
– Chiar azi, şi nu mai târziu de amiază, ai să aduci banii furaţi de la Gănd-bun. Şi ţine minte: dacă până la asfinţitul soarelui n-ai plecat pentru totdeauna din sat, am să poruncesc să fii spânzurat de stejarul ăsta.
La amiază, ticălosul îi aduse lui Gand-bun toţi banii. Când soarele prinse a scăpăta, se grăbi s-o şteargă, ca nu cumva judecătorul să dea ochii cu el. Gând-rau îşi puse-n cap să plece din nou în ţări străine. Drumul trecea prin junglă şi, când mincinosul ajunse în dreptul unei păduri de bambus, un tigru se ivi din hăţiş şi-l mâncă.
Sursă: Povesti nemuritoare. – Bucureşti: Editura Ion Creangă.