L-am întâlnit în mai multe rânduri. Odată l-am găsit lucrând la tălmăcirea în româneşte a „Divinei Comedii” a lui Dante. Spunea că-l pasionează mai mult decât tot ce scrisese până atunci. Era liniştit, trăise retras, avea relaţii puţine, numai cu câţiva prieteni, mai ales ardeleni şi neliteraţi.
În fiecare vară se ducea pe-acasă până când şi-a pierdut copilul într-un stupid accident de automobil. Pierderea aceasta, în nişte împrejurări atât de năpraznice, i-a zdrobit orice încredere în viaţă. Poetul celei mai exuberante dragoste de viaţă, în sufletul căruia gâlgâise numai voioşie şi avânt, devenea un mistic cu speranţele îndreptate spre altă lume, mai bună şi mai dreaptă decât aceia în care fusese sortit să trăiască şi să sufere înăbuşit atât de mult…
În vremea aceia am scos şi eu primul meu volum de schiţe şi nuvele, “Golanii”. I l-am oferit, fireşte. L-a citit şi nu i-a plăcut. Mi-a spus deschis, fără înconjur, că el nu se împacă deloc cu literatura aspră, brutală, în care viaţa colcăie şi te chinuieşte ca o realitate crudă: Nu e destul de crâncenă viaţa? Să o mai întâlnim la fel şi în cărţi? (…)
În timpul războiului a stat în Bucureşti, şi subt ocupaţia germană. El nu mai avea nici ce pierde, nici ce câştiga. Academia Română îl chemase de curând în sânul ei. L-a măgulit puţin atenţia aceasta, dar nu l-a putut smulge din izolarea în care se complăcea din ce în ce mai mult.
Apoi, în primăvara anului 1918, s-a stins subit, la masa de lucru, cu hârtia albă dinainte, cu creionul în mână. A avut o înmormântare foarte simplă. Un mănunchi de oameni, prieteni adunaţi în grabă, l-au însoţit până la groapă, ca şi pe Eminescu odinioară. Pe drum, spre cimitir, a început brusc o ploaie mănoasă, vrând parcă să simbolizeze că la fel de rodnică este şi rămâne şi opera celui ce se duce, drept şi însfârşit împăcat, în faţa marelui judecător al tuturor…
Liviu Rebreanu – Adevărul literar şi artistic, 14 februarie 1937.