Isus ne-a dăruit de fapt prin viaţa sa un nou set de zece porunci. Ele reies din studiul amănunţit al Evangheliilor…
Prima este: fiecare dintre noi trebuie să-şi dezvolte o nouă personalitate. Isus
Spunea că fiecare om e unic şi că fiecare e înzestrat, pe lângă trup, cu suflet unde-i sălăşluieşte caracterul. Trupul este slab şi muritor; sufletul este indestructibil şi veşnic. Aceasta este cea mai importantă învăţătură a lui Isus, implicată de toate celelalte observaţii pe care le face. Fiecare om are datoria să devină conştient de sine: nu în sens egoist, ci să devină conştient de faptul că existenţa sa este un act al creaţiei lui Dumnezeu. Fiecare îşi poate trăi viaţa într-o multitudine de colective: ca membru al unei familii, al unui trib, al unei naţiuni, al unei rase, al unui grup religios sau al unei profesiuni. Însă personalitatea noastră, aşa cum o conturam şi o manifestam mereu, este singura în faţa lui Dumnezeu. El ştie totul despre noi, vede tot, cântăreşte tot ce facem, tot ce spunem, tot ce gândim. A fi conştient de acest lucru este elementul-cheie al cunoaşterii de sine. Dar aceasta cunoştinţă de sine este însoţită de dreptul la autodeterminare. Fiecare om are o voinţă proprie şi, prin exercitarea acestei voinţe, ne modelăm de-a lungul vieţii personalitatea care ne-a fost dată la naştere. Indiferent cât de neînsemnaţi şi neputincioşi par a fi unii dintre noi, dispunem fiecare de liberul-arbitru, şi de aceea avem dreptul şi capacitatea de autodeterminare, care este absolută. Personalitatea are, sau poate avea, putere deplină asupra ei înseşi, şi e mereu neîncătuşată…
… personalitatea este cheia vieţii, aşa cum arată Isus: “Căci cine vă voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 35-36)
A doua poruncă este: acceptă universalitatea şi supune-te ei. Implicarea consecventa, zilnică, neobosita a învăţăturilor lui Isus este că specia umană trebuie văzută ca un întreg. Fiecare suflet este unic, dar în acelaşi timp parte integrantă a umanităţii. Şi aici, că de multe alte ori, Isus face distincţie între aspectul material şi cel spiritual. Deosebirea dintre o personalitate şi alta, dintre un suflet şi altul, poate fi infinită. Deosebirea materială dintre un trup şi altul este nesemnificativă în comparaţie cu asemănările lor esenţiale. În ochii lui Dumnezeu suntem cu toţii vecini, şi tot aşa trebuie să ne percepem şi noi..
A treia poruncă este: respectă faptul că suntem cu toţii egali în ochii lui Dumnezeu. Lupta pentru primul loc i se părea dezgustătoare lui Isus. Ştia că oamenii aveau obiceiul să formeze ierarhii, dar nu-i plăcea să vadă rezultatul. Se întristă adânc când ucenicii, şi chiar apostolii, îşi disputau întâietatea. Se cutremură când îi vedea pe oameni dând din coate. Când arhirei proeminenţi sau conducători de sinagogi se străduiau să ocupe “scaunele dintâi”, întorcea spatele scârbit. Îi avertiză pe cei care ocupau locurile cele mai de vază la mese. Nu pierdea nici o ocazie să critice lipsa de compasiune a bogaţilor şi regilor lumii sau să-i laude pe cei smeriţi şi săraci cu duhul. Evanghelia lui Isus avea refrenul: “Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei 19, 30). Asta nu însemna că Isus dispreţuia strădania şi vrednicia, sau că nu recunoştea valoarea iscusinţei… Aşadar, în concepţia lui Isus şi a învăţăturii sale, egalitatea nu era o doctrină abstractă, ci un mod concret de a-ţi trăi viaţa.
El îi învăţa pe oameni – şi aceasta e cea de-a patra poruncă – să dea dovadă de iubire în relaţiile cu toţi ceilalţi oameni, oricând şi în orice situaţie. Cuvântul “iubire” era adesea pe buzele lui Isus, fie că era vorba de iubirea de Dumnezeu sau iubirea faţă de alte persoane. Iubirea aceasta nu avea nimic de-a face cu senzualitatea, care este o formă a iubirii de sine, dar nici nu era exclusiv netrupească, sau spirituală. Era o iubire emoţională, deopotrivă trupească şi spirituală, şi se exprimă în nenumărate feluri. Atât în viaţa lui obişnuită, cât şi în preoţie, Isus a încercat să-şi arate iubirea în acţiune: prin felul în care observă, ascultă sau punea întrebări, prin felul în care aducea mângâiere şi dădea ajutor, prin tămăduiri, prin unirea şi reconcilierea oamenilor, prin toate activităţile de învăţător activ, dar şi în convorbiri particulare sau în întrevederi secrete. Cele patru Evanghelii formează laolaltă un manual exemplar al iubirii care culminează cu ceea ce Isus însuşi a calificat drept cel mai măreţ act de iubire, şi anume sacrificarea propriei vieţi de dragul celorlalţi…
A cincea poruncă se referă la milă. Trebuie să fim îndurători cu ceilalţi, aşa cum e Dumnezeu cu noi. Mila este o emoţie, asemenea iubirii, de care e strâns legată. E greu de definit, dar uşor de recunoscut atunci când este exercitată. E ceva ce nu se poate face în exces şi expresia ei cea mai măruntă este la fel de însemnată. Mila înseamnă bunăvoinţă. E ceva nemeritat, pentru care ne rugăm şi pentru care mulţumim. Isus spune că, dacă ţi se iveşte minunatul prilej de a-ţi arăta milă, fă-o, nu sta pe gânduri, nici înainte, nici după, fii milos fără să ai un motiv anume, fără logică, fără să aştepţi mulţumiri, nici căinţă, şi fără să urmăreşti realizarea unei reforme sociale sau personale, ci pur şi simplu pentru actul în sine…
Evangheliile ne învaţă răbdarea, stăpânirea de sine, autocontrolul, seninătatea, păstrarea calmului în vâltorile vieţii. E o lecţie ce s-a dovedit valabilă timp de peste două mii de ani pentru indivizii şi societăţile care au avut inteligenţa s-o înveţe. Aşadar, echilibrul este a şasea poruncă. Şi este legată de a şaptea: cultivarea vederilor largi. Viaţa şi moartea lui isus au fost o luptă contra minţilor încuiate. Îi displăcea bigotismul sub orice formă şi-l înfiera cu neobosita consecventă… Bigotismul îşi avea sursa în legalism, în stricta respectarea a literei legii şi în interpretarea ei îngustă. E semnificativ că aceia care-l ascultau pe Isus spuneau că vorbeşte exact invers decât cărturarii, înţelegând prin aceasta că-şi folosea permanent ochii, spiritual, imaginaţia şi inteligentă ca să transmită noi cunoştinţe…
Isus a subliniat permanent că bigotismul, credinţele dogmatice, insistentă că există un singur mod “corect” de a proceda, de a gândi şi de a te exprima – la fel de răspândite în societatea lui ca şi în societatea noastră de astăzi – reprezintă exact opusul adevărului. Căutarea adevărului, a adevărului integral, neprescurtat, simplu şi pur, neîmpodobit cu practici sectare, nepătat de patimă, este activitatea umană cea mai de preţ. Reprezintă cea de-a opta poruncă. “adevărul” este un alt cuvânt-cheie din vocabularul lui Isus: “Eu sun Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6)… Prin adevăr se înţelege atât adevărul lui Dumnezeu, cât vsi adevărul din natură. Adevărul se găseşte mergând pe calea lui Dumnezeu şi în armonie cu lumea naturală, nu împotriva ei… Prin urmare, orice întreprinde omul trebuie să meargă în pas cu natura, nu împotriva naturii…
A nouă poruncă se referea la putere, exercitarea ei şi respectul datorat celor fără putere. Isus avea la dispoziţie puteri nelimitate şi, după cum se vede din comportamentul lui în timpul ispitelor, dar şi după aceea, de-a lungul preoţiei sale, avea mereu grijă să-şi exercite puterea de reţinere, moderaţie, compasiune, milă şi iubire. Viaţa lui Isus e un model de folosire judicioasă a puterii, iar moartea sa, prin contrast, un exemplu crud şi catastrofal ăla abuzului de putere. Viaţa şi moartea lui Isus sunt o repetiţie a tot ce înseamnă putere, iar el însuşi, prin minunile pe care le-a făcut şi apoi prin suferinţele pe care le-a îndurate, este deopotrivă prototip al atotputernicilor şi al celor lipsiţi de putere. În miile de ani care au trecut de când a trăit şi a murit Isus, conducătorii pământului, precum şi cei care îndura abuzurile de putere au avut la îndemână Evangheliile drept îndrumare, pe de o parte, şi sursa de speranţă, pe de altă parte. Răstignirea este instrumental de răzbunare aflat la îndemână puterii pământeşti, iar Învierea, ridicarea din adâncuri a celor fără de putere…
A zecea şi ultima din nouă serie de zece porunci, pe care de asemenea o găsim în spusele, faptele şi suferinţele lui Isus, este: fii curajos. E vorba de acea formă deosebită de curaj de care dădea dovadă Isus şip e care o cerea şi de la ucenicii săi, adică nu numai curajul de a pune stavilă răului, ci şi curajul de a-l îndura. Pe ucenici îi îndemna să-şi trăiască viaţa cu docilitate – adică să-şi stăpânească forţa, să îndure cu mult curaj suferinţa şi persecuţia, să reziste cu eroism în fata nedreptăţii şi să proclame adevărul cu insistenţă, cu dârzenie şi cu orice preţ…
Noile porunci pe care Isus ni le-a lăsat moştenire au format cadrul moral şi social al creştinismului întemeiat de el şi căruia ucenicii i-au dat viaţa – evidenţiindu-i superioritatea. Treptat, de-a lungul secolelor, virtuţile dominante ale mesajului pe care Isus l-a transmis poporului din ţara lui au fost filtrate de societate, lăsând urme preţioase de iubire şi bună vecinătate, compasiune şi iertare, curaj în suferinţa şi încredere în bunătate. În epoca noastră, primele decenii ale secolului XXI, avem sentimentul că propria noastră societate, cel puţin în mod ideal, este liberă şi deschisă, democratică şi reprezentativă, ducându-şi existenţa guvernată de o lege progresistă şi iluminată…
Sursă: Viaţa lui Isus povestită de un credincios/JOHNSON, Paul. – Bucureşti: Humanitas, 2011, pp. 147-161.